Emotii

Stiti sentimentul: „nu imi vine sa cred ca”…? Nu e din aceiasi categorie cu: „parca sunt in viata altcuiva” sau „asta e din alt film”. E sentimentul acela pe care il ai cand nu esti inca obisnuit cu ceva, cand subinconstientul tau nu l-a digerat, cand esti uimit/a. Aparent ireal, il gasesti in diferite grade de intensitate si nu sti cat timp poate tine.

Cam asa, ma simt eu de vreo doua luni. Un sentiment puternic de nu imi vine sa cred, de cand madam(Ioana=balenutza) a inceput sa interactioneze mai mult.

Intr-o zi, a stat cu buni cam  jumatate de zi,  pentru ca eu hoinaream prin Bucuresti pentru relaxari cosmetice. Adica era una  din zilele acelea cand iti permiti si trebuie( chiar e urgent) sa faci ceva pentru tine.  Ma intorc acasa si Ioana dormea. Intru incet sa nu o trezesc, nu scot un sunet, ma aplec asupra patului sa o pup si intre timp ea se trezeste. Sta 5 secunde. Zambeste larg si cu dragoste la mine!  La mine, fara sa cant, sa ma maimutaresc, fara sa o smotocesc? Sigur la mine, ca nu era nimeni in spatele meu :)!

Probabil e ceva banal pentru mamici, dar eu sunt inca la stadiul in care nu-mi vine sa cred ca am o mica fiinta ce zambeste cand ma vede! Daca stai bine sa te gandesti, cine altcineva din familia ta ti-a zambit sau iti va zambi neconditionat? Adultii in nici un caz: depinde de cum s-au trezit dimineata si ce probleme au, ceilalti copii: se conditioneaza de cat de apropiat le esti, animalele de companie: nu stiu sa zambeasca :).

Nu radeti de mine :)! Asa ma simt acum. Probabil cu timpul, ma voi mai invata, voi re-intra in ritmul alert al Bucurestiului si al task-urilor zilnice… dar momentan ma bucur si traiesc linistita emotiile de parinte. Emotii surprinzatoare!