Eu abia acum, de când am un copil, încep să-mi înteleg într-adevăr părinţii, să-mi explic multe decizi şi acţiuni ale lor, care poate în trecut nu mi se pareau corecte. Abia acum îmi înţeleg cu adevărat mama!

Mama a murit, când eu aveam 18 ani. Abia scosesem capul în lume, abia începeam să învaţ despre viaţă! Nu am reuşit să vorbesc cu ea aşa cum mintea mea ulterioră şi-ar fi dorit. Nu am avut experinţa necesară să mă maturizez până atunci. Am rămas cu acest mare regret că nu am putut „comunica” cu mama şi nu am cunoscut-o cu o minte a unei vârste mai mature.  De atunci, tot fac paralele între mine şi mama, când trec prin viaţă. Scriind, sper ca astfel să  ajungă mesajele mele la ea, prin ochii cititorilor. Poate aşa poate „auzi” şi recunoştinta mea.

În ultimile zile, mă tot gândesc ce sacrifici a făcut mama pentru a ne creşte pe noi! Ea spunea că în afară de mine şi de sora mea, alţi copii nu-i plac! Atunci nu băgam prea mult în seamă aceste cuvinte. Acum, că sunt mamă le înteleg mai bine. Toată dragostea ei, toată compasiunea ei, toată bunătatea ei s-au îndreptat către noi.  Centru universului tău devin copiii, alţi copii nu mai vezi decât la nivel fizic! Cel puţin aşa se întâmplă cu femeile din familia mea.

Mamele se sacrifică de milenii pentru copiii lor, sub diferite forme. Mama, ca multe femei din generaţia ei a renunţat la munca pentru noi, a renunţat la o parte din personalitatea ei pentru a ne educa pe noi cât mai bine. Femeia de carieră din mine, chiar dacă şi-ar permite financiar să stea tot timpul acasă, nu ştiu dacă ar face-o. Cu mintea de acum, recunosc anumite frustrari şi dureri ale mamei mele din adolescenţă mea şi o înteleg: cum stătea singură mai mult, noi eram la şcoală, tata  mai mult plecat, cum poate şi-ar fi dorit să aibă un ban al ei fară să audă tot timpul reproşuri, cum poate şi-ar fi dort să călătorească mai mult, cum poate şi-ar fi dorit să aibă o siguranţă financiară propie, cum poate şi-ar fi dorit să nu fie considerată doar o bonă, etc. O parte din personalitatea ei şi-a minimalizat-o pentru a putea fi alături de noi atunci când trebuia, pentru a ne da mai multă siguranţă, pentru a putea fi ce suntem acum. Şi-a asumat rolul şi trăia prin noi. De aceea,  probabil se spune că  părinţii trăiesc prin copii! Mama a ales să ne crescă pe noi. Şi a fost o alegere!

Mama era o femeie blondă, cu ochi albaştri, bună la suflet, discretă, un om frumos, apreciat de toată lumea… o doamnă. Îi placea să citească, îi plăcea să cânte, culoarea preferătă era galbenul, îi placea să călătoarescă. Mi-ar fi placut să o „cunosc” mai bine, să cunosc femeia din ea, să-i cunosc trăirile. Am multe întrebări dar puţine răspunsuri.  Mi-ar place să ştie că o înteleg şi că aş vrea să mă ierte pentru tot ce  i-am greşit! Acum  văd multe sacrifici ale ei : munca, soţul, viaţa personală, hobby-urile, poate prieteni…şi urmează probabil să mai descoper. Nu ştiu dacă în ritmul zilnic mai avem timp să reflectăm asupra micilor sacrifici pe care părinţii nostri le-au făcut. Şi sunt multe! Eu, cumva, am fost nevoită să le văd periodic, pentru că mi se face dor şi tot timpul voi spune: „oare cum ar fi fost dacă traia?” sau voi căuta o experintă similară cu a mamei.

Mă gândesc că am fost tare norocoasă că a reuşit să mă formeze şi că am cunoscut-o chiar şi ca copil. Poate pot reflecta eu cumva prin acţiunile mele dorinţele neîmplinite ale ei. Eu sunt acum persoana Ana, pentru că am avut o MAMĂ!

Mami meu, rămâne un gol ce nu poate fi acoperit, timpul îl prafuişte doar! Îmi doresc din tot sufletul să mă poată auzi când vorbesc  cu ea şi să nu o dezamăgesc!

Londra, oraşul pe care visa să-l vadă

0 comments on Sacrificiul unei mame

  1. Buna Ana,
    Esti foarte amuzanta de obicei in subiectele pe care le scrii, insa , de data asta ai reusit sa ma faci sa lacrimez. Imi pare foarte rau ca viata a vrut sa n-o ai pe mama ta langa tine acum, insa eu cred ca vegheaza intotdeauna asupra ta si te protejeaza de lucrurile rele. Si mai cred, ca o parte din ea traieste prin tine, si ea acolo sus, e multumita sa vada ce om esti in ziua de azi, si asta datorita ei!
    Ramona

  2. E interesant cum persoanele nu isi dau seama de ce pierd decat atunci cand nu mai au acel lucru…
    E foarte frumoasa postarea ta si m-a intristat… Crede-ma ca iti cunosc suferinta, cu atat mai mult pt ca eu am pierdut-o la 6 ani…
    Anyway, nu despre mine e vorba, e vorba despre mamele din lume si tu tocmai ai descris ce fac cam 90% din ele. E un mare sacrificiu personal sa fi mama, dar dupa parerea mea, e si cel mai mare dar pe care il are o femeie de la Dumnezeu!
    Si stai linistita, ca de acolo de sus, ea are grija de tine mereu!

  3. M0a emotionat mukt mesajul asta, dar nu pentru faptul ca m-am indetificat cu sentimentele tale pentru mama ta (RIP) ci pentru faptul ca mi-as fi dorit si eu sa simt astfel despre a mea, care mai este inca in viata. Spre deosebire de mama ta, a mea mi-a reprosat mereu ca datorita mie nu si-a putut ea indeplini unele dorinte, ca din cauza mea a renuntat la multe si a fost nevoita sa suporte multe, sa faca anumite alegeri.Apropo, sunt singurul ei copil. Ea zice ca nu a mai putut sa faca, dar eu cred ca nu a mai vrut. Uneori memoria unei mame adevarate este mai de pret decat prezenta uneia care lasa de dorit. Ma opresc aici ca-mi vine sa plang de amaraciune.

    • Cred că şi mama ne mai reproşa ceva lucruri când era nervoasă. Cei drept, era rar nervoasă, că aşa era caracterul ei :). Generaţia ei nu avea prea multe soluţii de unde alege. Câteodată ne este mai uşor să dăm vina pe altcineva!

      • Sa dam vina pe proprii copii, si nu doar cateodata ci constant este inacceptabil. Bunica mea, adica mama mamei a crescut 6 copii singura ca a ramas vaduva de tanara, la tara cu greutati, dar nu-mi amintesc sa fi auzit vreodata ca le-a reprosat copiilor ei cat s-a chinuit ea sa-i creaca. A mea mama, m-a avut numai pe mine, a avut o viata buna, un sot bun si toate cele. Ce ar fi vrut mai mult, sa devina presedinta ? Nu are nici o scuza in ochii mei, plus ca m-a batut toata copilaria mea de mi-a sunat apa in cap, dar batai zdravene nu palmutze la fund.
        Unele femei nu merita automat denumirea de mame.

        • Îmi pare rău să aud despre asemenea probleme! Nu pare să aibă scuze… Din ce îmi povesteşti tu, îmi întareşte părerea că trebuie să fi foarte puternică ca persoană. Sper să îţi aducă un pic de linişte copilul.

  4. Nu cred ca exista cuvinte care sa-ti aline durerea. Stiu prin ce treci. Eu mi-am pierdut tatal imediat cum am nascut al doilea copil( nu a apucat sa-l vada decat in poza). Am ramas cu un gol imens in suflet, cu regrete multe…dar, din pacate, timpul nu-l putem intoarce inapoi. Trebuie sa incercam sa fim noi… langa copii nostri.
    Pupici si fruntea sus! Nu te lasa coplesita!
    Te pup.

  5. Promit ca saptamana viitoare, cand voi fi la Londra, sa ma gandesc la mama ta. Am cunoscut-o si pot spune cu perceptia de atunci, de liceeana, ca am vazut un om bun, bland, gingas.
    Sunt sigura ca e prezenta in viata ta prin alte forme 😉
    Nu am uitat ca primeam de la tine cate ceva bun de cate ori o visai 🙂 ( asta ca sa inchei intr-un ton vesel 🙂 )

    Cu drag,
    anca

Lasă un răspuns