Am auzit pe undeva ca timiditatea se mosteneste… adica ne scuzam ca suntem timizi: , asa am mostenit!? Uitadu-ma la cum reactioneaza copilul meu in ultima perioada, as spune ca e timida. Insa, ce pot face eu ca si parinte: accept sau incerc sa tratez?
Nivelul de timiditate cred ca tine de inteligenta emotionala, inteligenta esentiala pentru un viitor adult.
Sunt constienta ca la un anumit nivel al subinconstietnului sunt o timida :), insa datorita educatiei din familie( mai ales a tatalui-multumes TATA :)), la nivelul constientului „sunt tratata”. Deci, ar trebui sa aplic o educatie si in acest sens Drei Pinguin!
Incerc sa o duc cat de des pot sa socializeze cu copii/adulti. Am observat ca daca are o perioada de interactiuni mai dese, timiditatea intiala scade. Am citit undeva ca un copil are nevoie de compania altor copii pentru a si dezvolta diverse abilitati psihice. Izolarea Ioanei nu ar ajuta-o de loc.
Voi incerca sa-i cresc increderea in ea de cate ori pot si sa-i ofer un exemplu de urmat. Cred ca daca „cresc” increderea de sine de pe acum, voi scapa de multe probleme in viitor. Un copil ce are incredere in el este mult mai putin influentabil/complexat de alti copii. Nu exista ceva ce nu poate face, daca vrea!
Incerc sa nu ma auda cand spun ca e cam timida: pentru ca isi va asuma acest lucru si nu va crede ca se poate corecta. O va lua ca pe o carateristica si nu ca pe ceva ce trebuie controlat
Incerc sa ma controlez sa alunec in nebunii de mama:
- „copilul meu nu are o personalitate puternica”-are o personalitate ce trebui slefuita;
- „copilul meu nu este cel mai frumos, destept, etc”-toti copii sunt frumosi, eu trebuie doar Ioanei sa-i reamintesc acest lucru;
- „comparatia cu alti copii”- dauneaza grav personalitati copilului tau si arata lumii complexele mamei
- „daca se imtampla sa…”- sa gandim pozitiv, pozitiv, pozitiv..fara drop de sare. Recunosc ca e greu sa-ti alungi ganduri negre!
Incerc sa invat din „best practice”. Imi aduc aminte la primul meu job, trebuia sa vorbesc cu multi clienti si sa-i abordez si mi-a venit greu in primele zile. Bagajul emotional cu care venisem ma impiedica sa fiu naturala. O vedeam ca pe o corvoada sa abordez o persoana si sa-i spun un speech. Noroc, ca promotia a durat vreo 4 saptamani :). Mi-am invins timiditatea si complexul de-a vorbi si cu ajutor repetitiei si a experientei. La sfarsitul job-ului mi-am dat seama ca imi place sa interactionez cu oamenii!
Voi cum tratati/va tratati de timiditate? Este important pentru voi sa cresteti un copil cat mai putin timid?( sper ca nu sunt singura la acest subiect)
P.S Suntem bine in general, inca ma lupt sa-mi pun in ordine viata: job, copil, famile, sotie! Cumpar timp :)!
Cred ca esti putin prea stresata. Vad ca fetita se joaca cu alti copii, deci e ok. Copiii au soarta lor diferita de a parintilor, nu trebuie sa te simti vinovata pt ea si nici sa te identifici cu ea, pt ca nu e cazul. Poate suna prea greu de indeplinit, dar esti doar mama ei, nu demiurgul responsabil pt fericirea ei…
Posibil sa fiu cam stresata pe acesta tema :)! Ai si tu dreptate! Multumim
situatie identica cu fiica mea de 9 ani.Am schimbat scoala (sist. Waldorf) si observ o schimbare incredibila.In plus,o duc la muzeul de geologie la un curs de „Dezvoltare persononala” organizat de si cred ca o mai ajuta si asta.
Am un grup de prieteni pe care-I chem destul de des acasa si cum cel mic (6 ani ) le pregateste spectacole mai tot timpul,asta a motivate-o si pe ea sa participle cu cate un dans aplaudat la scena deschisa (plus aplauze si 888-uri in aer:))
Cred pana la urma ca,cel mai mult ajuta interactiunea cu cati mai multi copii si adulti.Clar e asta.
Buna Corina 🙂
Si eu cred ca interactiunea este cheia. Interesanta abordarea ta cu Sist Waldorf. Sunt si o groaza de cursuri, insa toate se rezuma tot la socializare cu altii.