Categorie: Psihic

Viata in 4: mirosul copiilor mei

Viata in 4 e complicata si frumoasa.Uneori ma pierd in stresul zilnic si uit ca ai mei copii nu traiesc fara mine. Am  momente in care sunt total deconetata de familie si sunt doar robotica si bifez taskuri.

Ce ma aduce la realitate este uneori sotul meu, vorbele Printesei sau mirosul copiilor mei.

Eu sunt o persoana care „citesc” mirosuri si ma influenteaza. Mirosul in lumea animala si in evolutia speciilor este un mod de comunicare. Mama si bebelusul nou nasut comunica prin miros,se linistesc cand se simt.

Aseara am avut o revelatie. Eu dorm cu ambele fete si daca una  de langa mine nu dorm bine. Noaptea imi place sa le iau in brate si sa ne afundam  una in alta.

Printesa are un miros  cu care rezonez, un „parfum” care imi da senzatia de iubire, atasarement si liniste. Asa a fost de cand era bebelus. Ca si conformatie a corpului e din familia tatalui.

Madam Furlifus  pentru  mine nu are vreu parfum. Pai, de ce? Ca  si conformatie a corpului e din familia mea.

Noi rezonam la mirosurile si chimia  persoanelor cu care suntem compatibile, in viata. In familia mea cu rezonez cu sotul meu. Deci Printesa emite chimia sotului meu, iar Madam Furlisuf chimia mea. Nu am cum  sa ma simt pe mine! De accea Madam Furlifus este  mai atasata de tatal ei si asa se explica in lumea animala: copilul mamei sau al tatalui. Nu sunt de accord  cu acest folclor dar putem explica o chimie mai mare catre un anumit membru a familiei.

Avem noi un joc „ora de gadilat”,ele  se aseaza pe jos  una langa alta si eu le gadil. Ele rad si spre final le apuc strans pe amandoua si ma cufund in mirosul lor. Asa ma conectez eu cu ele!

IMG_20160510_180318

 

Copy-paste feminitatea?

Diverse informatii, cursuri, articole „m-au lovit” cu subiectul feminitatea.  Prima mea reactie?

Ce determina lumea sa creada ca „feminitatea” e un business si de ce in ultima vreme promovarea e mai agresiva? Poate doar acum o vad eu, ca articole pe tema aceasta sunt constant, insa abia acum m-au atins.

Acum ce ar detemina o persoana de sex feminine sa dea bani, sa  fie invatata cum e feminitatea?! De multe ori feminitatea este confundata cu frumusetea. Feminitatea, din punctul meu de vedere, reprezinta un set de atribute pe care specia umana le acorda reprezentantului de sex feminin. Atributele diferea de la societate la societae,  de la o zona geografica la alta.

De ce as da eu banii sa invat sa fiu feminina, daca natura mi-a dat atributele si mi le-a scris in gene?! Teoretic asa este, practic educatia si mediul familial te poate invata mai bine sau mai rau sa ti le descoperi sau sa nu stii ca le ai putea avea. Nu ma gandesc aici de cazurile grave de sanatate care iti pot afecta corpul si mintea. Ma gandesc la persoane uzuale, cu familii sau fara, dar fara prea multe probleme intr-adevar grave.

Pentru o fata,  confirm ca lipsa tatului din educatie sau prezenta sa limitata poate afecta accesul la „feminitatea” sa. Psihologic cu cat iti lipseste tatal mai mult cu atat devi mai baietoasa, iar cand mama si genele nu debordeaza de „delicatete”  nu prea ai cum sa te ghidezi. Acest lucru nu inseamna ca nu poti sa te redescoperi ca personalitate feminina. Trebuie doar sa vrei!

Zilele trecute m-am imbracat cu o rochita culoarea mustarului. Ma simteam extraodinar de bine in ea si incercam sa-mi dau seama de ce? Dupa doi copii si fete :), pot spune ca ma simt in maximul fortelor mele feminine( desi nu am scapat de toate kg in plus). Se vede acest lucru si in culorile garderobei mele si in „curajul”  pe care il am in multe aspecte ale vietii. Ma simteam foarte bine pentru ca, rochita era  primita cadou de la o persoana draga mine si pentru ca avea culoarea mustarului. Culoarea mustarului -creierul meu o indentifica cu mama , cu feminitatea ei. In garderoba mamei mele pe langa mult negru si gri, mustarul era culoarea cea mai curajoasa si pe care o admiram cel mai mult la ea. Aceasta culoare imi da fara sa vreau un sentiment de caldura si unul de dragoste.

rochita

Din baietoasa de mine, a iesit zic eu ceva decent feminin. In evolutia dezvoltarii mele au contat:

  • partenerul de viata care a fost destul de intelept sa ma ajute si sa-mi ofere un feedback referitor la acest subiect. Tin minte ca in anul I de facultate, el m-a invatat cat conteaza sa te hotarasti si sa-ti asumi alegeriile inclusiv cele vestimentare. In primii ani ai relatiei noastre, cand ma complimentau colegele la munca pentru diverse lucruri, eu le spuneam ca am stilist acasa 🙂 !
  • greselile din care am invatat si dorinta mea de a evolua din acest punct de vedere.
  • mediul de la munca
  • calitatile personalitatii mele
  • exemplul mamei, de la ea ma ghidez dupa „simplu si frumos”
  • NASTEREA – pot spune ca doua nasteri au trezit si dezvoltat in mine multe lucruri bune si sentimentale de femeie. Incepi sa intelegi limbajul naturii si al specie tale si multe intrebari isi gasesc raspunsul.

Nu ma intelegiti gresit,  nu detin adevarul absolut, gresesc de multe ori, dar nu-mi lipseste increderea!

E drept ca uneori nu mai rezonezi cu tine ca  femeie, ca ai diverse intrebari si increderea in tine e pe minus. Insa nu iti piezi feminitatea, doar nu o mai vezi, doar nu te mai poti exprima.  Mie mi se pare ca toate lucrurile se rezolva prin a gasi factorul sau problema si a rezolva-o sau a invata sa traiesti cu  ea.

Daca astepti ca altcineva sate invete ca la scoala, sau sa vrei sa „copiezi” un exemplu dat, nu ai sa te simti mai feminina. E ca si cum tie foame si mananci la fast food! Umple stomacul dar ai „n” probleme dupa si nu te simti bine.

Sa incercam sa gasim in noi solutiile, in familia noastra! Sunt usor de accesat si rezolva mult mai repede problemele de feminitate pe care crezi ca le ai avea. Si cel mult sa ne adresam unui psiholog daca consideram ca e grav…..

sursa poza

„Inchisoare” si balaurul… unei relatii

Uneori desi nu am timp fizic pentru relatia mea, mai am timp sa „filozofez” cu mine despre ea. Sunt de mult timp impreuna cu Sportivul familiei. Ma simt norocoasa am am parcurs niste etape, ca am crescut impreuna, ca am un sprijin in el.  Mai simt norocoasa ca am si un tatal al copiilor foarte preocupat de copiilele sale si de mama lor.

Toate bune si frumoase cu copii, totul pentru copii, dar cu noi adulti cum ramane? In urma unor evenimente din viata mea sociala, ma intrebam ce face o relatie sa se destrame mai ales  dupa aparitia unui copil?  Cred ca am fost foarte costienta cand am spus  „da” casatoriei.  Casatorie care nu a schimbat multe in relatia noastra, a fost o formalitate. Cred ca am fost foarte costienta cand am decis sa facem primul copil.  Copilul intr-adevar,schimba lucrurile intr-o relatie!

Cat de mult le schimba? Nu mai ai timp fizic, mama are diverse „reactii” la copil, la grijile pentru el, mental nu e in  cea mai buna forma clar! Tatal, cred ca incepe sa aiba din ce in ce mai multe griji, incearca sa-si ajute copilul cu cat stie si poate, exista si la el diverse schimbari in structura sa emotionala( si aici pot doar sa-mi dau cu presupusul).

Daca relatia nu e solida intre parteneri ce se intampla cand apar copiii si presiunea grijilor?  Se simt ca intr-o „inchisoare”. „Inchisoare” din care cei mai multi aleg sa evadeze, aleg cai de a scapa si dau vina unul pe celalalt. Recunosc ca si mie imi e mult mai usor sa devin nervoasa si sa dau vina pe Sportiv pentru un defect pe care Il are si pe care costienta il stiu si il accept( el are oricum putine defecte nu prea am  de unde allege 🙂 ). Insa, cand ma copleseste lipsa timpului, oboseala si fac greseli, primul impuls este sa devin nervoasa pe el. Si asa incearca balaurul frustrarilor mele sa evadeze!

Cativa reusesc sa  tina „balaurul” in frau, sa-l domesticiasca si sa-l hraneasca cu relatia actuala, gasind cai de a deschide „inchisoare”. Constientizeaza ca poate e necesar sa stai intr-o inchisoare o perioada si ca nu pot schimba sentimentul momentului. Pot schimba insa atitudinea lor fata de el si fata de planul de viitor pe care il au. Pot schimba o parte din factorii care creaza „inchisoare” sau care pot imblanzi balaurul.

Dar daca nu esti costient de „balaurul” tau interior? Dar daca nu esti constient ca cea mai buna cale nu este evadarea? Ce se intampla cu tine… dupa un timp?

Nu stiu ce sa raspund si nu-mi place sa scriu articole doar din intrebari si fara nici o parere concreta, insa in acest caz pot doar sa-l analizez din experienta mea: calea mai usoara iti aduce libertatea in prezent si multe probleme in viitor si nu rezolva nevoia de evadare.  Cu toti cred ca stim acest lucru la nivel teoretic, insa conteaza mult si atitudinea celuilalt de langa tine si atitudinea ta in general in fata provocarilor vietii.

Weeken placut!

Negocierea intre parteneri

Cine nu ma stie sau nu ma citeste, ar trebui sa stie intainte sa citeasca acest articol, ca nu sunt o persoana care nu pune prea mult pret pe parerea celorlalti si ca imi place sa gandesc si sa actionez  dupa „intelepciunea” mea si nu a altora.

Acum vreo doua zile, eram cu copii singura in oras. Sotul meu, era la un concurs de MTB la Sibiu. Un adult cu doi copii mici in societate, se descurca mai greu mai ales daca cel  putin un copil este mai energic.  Intr-o discutie la masa, ma trezesc ca afirm:

” Nu am negociat bine cu sotul meu!”( referitor la situatia mea de mama singura cu copii in oras).

Am auzit aceasta expresie in societatea la un moment dat, nu cred in ea, atunci de cea am spus-o?  Nici macar nu era adevarat….. In drum spre casa, copiii dormeau si eu reflectam la ce am spus.

Am o relatie de 14 ani de zile, o relatie in care am crescut impreuna si am evoluat. Pe noi casatoria nu ne-a schimbat radical, stiam ce sa asteptam unul de la celalat. Poate doar ne-a relaxat. Nu am simtit niciodata ca este nevoie sa negociez ceva cu sotul meu! Adica, da nu e o relatie perfecta, insa cred ca am o relatie functionala pana acum.

Negocierea e un termen „urat” pentru un cuplu.  Din cate stiu eu, negocierea e mai mult o lupta a orgoliilor, daca vrei sa faci business o faci si fara sa ajungi la negociere. Necesita doar un pic de strategie( „intelepciune” din experienta mea profesionala 🙂 ).

Eu cred ca intr-un „cuplu de succes” pe langa comunicare, compatibilitate sexuala si compromisuri, trebuie sa existe si o „constiinta” si control al propiului orgoliu. Noi nu am simtit niciodata nevoia sa iesim cu prietenii separat. Pana la aparitia copiilor faceam totul impreuna.  Acum avem activitati separate pentru ca trebuie sa stea si cineva cu copiii sau nu putem fi amandoi in acelasi loc sau ne gandim si la binele lor. Asa ca facem cu randul, cand  e vorba de pasiunile celuilalt.

Eu inteleg si apreciez pasiunea sotului meu. Consider ca a gasit un hobby foarte bun pentru familia noastra si stiu sigur ca si-a cautat o pasiune care sa nu fie in conflict cu fetele lui. Dupa doi copii simti  nevoia ca adult sa ai o ocupatie care sa te ajute sa te relaxezi mental. La el e bicicleta si concursurile de MTB. La mine e scrisul! Ne intelegem aceste pasiuni, ne ajutam si ne sustinem. Practic ne respectam si lucram sa fie functionala familia. Nu zic ca nu avem si uneori mici dicutii pe acesta tema dar cred ca tin de strarea din acea zi si nu de acceptarea hobby-urilor.

Asa, ca nu simt ca pierd ceva, nu simt ca imi este atacat orgoliul, nu o simt ca pe o povara cand el pleaca cu bicicleta si eu stau cu copiii. Sincer, de ce ai simti nevoia sa „negociezi” ceva cu partenerul tau? Nu suntem amandoi in aceiasi barca? Nu intelegi si accepti pasiunea lui?  Cu ce te ajuta sa te simti bine cand crezi ca ai obtinut ceva pentru actiunea? Ar trebui sa te ajute  ca el se relaxeaza, se bucura ca face ceva cei place, ca are alt tonus in relatie dupa.

Deci? Ce, e prostia asta: „nu am negociat bine cu iubitul meu?”  Daca ma gandesc bine, spune multe despre frustrarile unei personae acesta afirmatie. Eu cred ca am spus-o pentru smalltalk si ma stiu ca mai spun prostii sa umplu „un gol” in societate.

Negocierea intre parteneri nu trebuie sa exista. Exista  explicatii, respect si poate mai  multa strategie din partea femeii ca sa nu ajunga intr-un punct de conflict :). Adica mai multa intelepciune si rabdare.

Orgoliul ca si in business, intr-o relatie functionala nu  ar trebui sa existe…. si ma refer la acel tip de orgoliu negativ ce ne face sa nu vedem „padurea” si sa vedem doar copacii.

 

Operatiunea Aiurel la 3 luni

..sau aproape 3 luni.  De la inceputurile acestei povesti, a mai trecut ceva timp. Timp in care nu s-a intamplat nimic neobisnuit pentru rasa umana dar extra pentru mine si familia mea. Asa si ca sa nu uit, mai astern cateva cuvinte… e incredibil cum nu-mi mai aduc aminte detalii din primele 3 lui ale Ioanei.

Ilinca=Aiurel( are o uitatura comica), mai micuta ca sora ei la nastere, cu alta conformatie mi-a dat oportunitatea sa observ ce nu reusisem din cauza panici la primul copil. Copilul pana acum nu plage decat daca ii este foame, simte un disconfort sau vrea in brate. Se linisteste numai daca imi simte misorul. Ca si la  Dra  Tiirez dormim mai mult burtica pe burtica… si NU, nu  imi este frica sa nu o scap! Poate sunt inconstienta dar stiu ca e cea mai buna pozitie pentru ea, eu reusesc sa ma odihnesc si cred ca instinctul mamei e cel mai bun.

Primele doua luni a stat mai mult in bratele mele. Toata lumea imi spune ca o invat rau, iar eu ma tot  repet ca pana la 3 luni bebe se adapteaza mediului in afara sarcinii( nu se poate alinta) si are nevoie de siguanta, caldura, miros stiut. Ca drept dovada dupa 2 luni a inceput sa mai stea si in patut si pe canapea, sa doarma singura. In plus acelasi lucru l-am facut si la primul copil. Asa stiu eu sa ma descurc cu durerile de burtica…O alaptez, e mai nervoasa la san, nu scoate aerul asa bine, are un program de mancare la 3 ore ziua si 4 ore noaptea si geme cand mananca.

Prima luna eram cam „straine”. Eu eram mai stapana pe mine, nu mai era entuziasmul primului copil si doar o analizam. Ea inca nu vedea bine si interactiunile nu prea existau. Eram nerabdatoare sa treaca mai repede timpul, sa faca 3 luni, sa scapam de colici si sa nu mai fie asa dependenta de mine. Alaptarea la program si schimbatul scutecelor nu este un lucru greu, e chiar usor, insa nu si pentru nerivii mei agitatii. Multumesc lui Dumnezeu ca am facut al doilea copil acum, stie El cei mai bine!  Mai tarziu in varsta cred ca as fi renuntat. Fizic si psihic e mai greu decat pana la 30 de ani.

Pe la 2 luni am inceput sa avem grimase/zambete volunare. Mi-a zambit prima oara mie 🙂 ! Ii place sa vorbesti cu ea si iti „raspunde”. Are  cateva sunete diferite de orice planset sau geamat pe care le auzi cand parca ar vrea sa-ti spuna ceva. Nu le  pot reproduce dar sunt „delicioase” pentru urechile mele. Tot pe la 2 luni a inceput sa vada mai bine, urmareste lucruri si face ochii mari cand o pun in fata oglinzii. Motric pare mai avansata ca  Dra Titirez la aceiasi varsta, dar e alta conformatie dupa cum spuneam.

Ne iubim acum! Dra Titirez este afectuoasa cu ea, no problem here de la inceput. Primul moment de nepretuit pe care il asteptam de ceva timp, a fost pe la 2 luni cand Ioana s-a oferit sa ma ajute la baita lui Aiurel. A tinut sa o spele si ea, sa o duca in dormitor si sa o dea cu crema. Aiurel de data aceea nu a plans la masaj si se uita doar la sora ei.  A fost un moment frumos intre noi fetele!

Acum spre trei luni pare  ca s-au mai linistit colicii, mai dormim si in patut, sta treaza 1-2 ore, se uita in jur. Am fost raciti cu totii in casa, de la Dra Titirez cadou! Aiurel nu a parut ca a avut ceva.

Eu inca invat cum sa ma impart la doi copii, mai ales unul bebe. Abia astept sa se poata juca amandoua, sa nu necesite si prezenta mea 🙂 ! Sportivul si Buni ma ajuta mult cu Dra Titirez, insa sunt momente cand are nevoie si de mine. Ma trezesc cu ea dimineata sa o pregatesc la gradinita insa din dormitor plange Aiurel, vreau sa ma mai joc cu ea dar sunt cu bebe in  brate, are si Ioana accese de furie si simt nevoie sa o impac, are momente cand o vrea doar pe Buni si pe mine ma respinge…. M-au lasat singura cu amandoua cateva ore  in primele saptamani si la un moment dat plangeau amandoua si am inceput si eu sa plang ca nu le  puteam linisti :).  Nu ma pot imparti egal la amandoua, poate nici nu trebuie… incerc sa am momentele importante si sa le ascult.

Acum, uneori parca se simt: daca Dra Titirez vrea sa o adorm eu si daca ar trebui sa o adorm si pe Aiurel, cea mica adoarme instantaneu… parca simte ca am nevoie de ajutor :).

Am momente de oboseala si  multe momente de reflectie asupra vietii noastre, asupra viitorului lor, asupra a ce ar trebui sa facem noi sa le fie bine. Presiunea parca e mai mare acum cu doi copii. Inteleg ca e si foarte frumos si sunt sigura ca sa va fi, insa eu sunt abia la inceput cu momentele magice.

Urmeaza primul Craciun in 4, am scris prima felicitare cu Dra Titirez pentru Mos Craciun, urmeaza prima serbare de gradinita( sigur am sa plang!).

Pe langa toate reflectiile mele, una ma bantuie: cum fac sa ma bucur cat mai mult de ele mici, imediat cresc si eu voi imbatrani…

later update: Aiurel gandureste cam de pe la 2 luni jumatate si pe la 3 luni a inceput sa-si scoata manuta de sub ea 🙂

Emotii 2

Una dintre partile bune ale statului acasa in concediu de maternite, este ca ajungi in sfarsit sa te confrunti cu emotiile tale. Acum trei ani, eram novice in sentimente pentru propiul copil. Recitindu-mi gandurile, incerc sa le compar cu ce simt acum.

Eu sunt o persoana activa, echilibrata( obiectiv vorbind), a carui creier are nevoie de ceva preocupari. Cand  am mintea  libera, incep emotiile, amintirile, sentimentele in avalasa. La primul concediu de maternitate, eram panicata si emotiva doar pe ce tinea de bebe: credeam ca nu pot avea grija de el. Practic mi-a luat 3 luni sa ma relxez, sa ma deconectez, a fost un exercitiu bun pentru mine sa invat sa ma relaxez in afara job-lui, eu fiind pana atunci cam straina cu acest lucru. Dupa reintorcerea la munca si experienta primului an de Seriful Kelly( Ioana :)), am ajuns sa ma pot conecta si deconecta la diverse roluri din viata mea intr-un timp foarte scurt( recunosc ca mi-a luat ceva timp si am avut nevoie si de ajutorul familiei). Am facut cunostinta si cu minunatele sentimente si „uimiri” pe care ti le poare  oferi un copil.

Acum ma confrunt cu emotii si amintiri. Imi aduc aminte de episoade din copilaria mea, de oameni dragi mie si ma emotionez. Retraiesc doruri si sentimente din trecut, personalitatea mea parca incearca sa iasa la suprafata. Nu stiu daca are logica ce zic…. ma refer la personalitatea de baza, cea cu care nu am luat contact si pe care o analizezi prea putin pentru ca esti prea ocupata cu rutina zilnica, cu copii, jobul, familia. Adica BAZA! Instinctiv ma bucur pentru ca practic e ca o curatenie, trebuie sa iasa din sistem sentimente refulate. Probabil ca si starea mea fiziologica dupa nastere ma ajuta. Are si lauzia avantajele ei!

Mi-am adus aminte cat de mult contemplam eu plopii noaptea din balconul camerei mele  sau cum le urmaream umbrele, era un exercitiu de meditatie. Mi-am adus aminte de prajitura pe care tata ne-o facea intr-o iarna cand mama era in spital si noi eram singuri acasa: foi de napolitana, crema din nutela, unt si miere. Cea  mai buna prajitura ! Mi-am adus aminte de bunici. Mi-am adus aminte de cum eram in liceu, de cum iubeam sa imi aleg carti despre civilizatii si istorie de la biblioteca si librari, cum stateam si ma cufundam in cate o carte pana sa o cumpar. Si cel mai important mi-am adus aminte chipul mamei mele!

 

La primul copil am invat ca te poate  ajuta sa-ti vindeci ranile emotionale si te poate ajuta sa-ti intelegi parinti, sa te impaci cu greselile din trecut. Bineinteles daca te lasi un pic prada emotiilor si esti deschis. La al doilea copil, procesul continua si simt ca ajung la o recunoastrea a  „bazei”!

Sigur va fi o evolutie! 🙂

Ma intreb tatii au si ei acest avantaj de vindecare?

 

P.S Seriful Kelly este numele unui personaj de desen animat, o pisicuta. Ioana ne corecteaza cand o alintam altfel.

 

 

Cu copilul la psiholog

Va povesteam in 2012 de un pitic de al meu : educatia si cum a fost prima mea experienta de consilierea parentala/evaluare copil. Iata-ma in fata unei alte vizite proactive  la psiholog cu copilul :). Eu una consider importante unele evaluari perioadice ale abilitatilor motrice, intelectuale, psihice ale copilului meu. Pot astfel evalua inteligenta emotionala si incerca sa vad unde mai putem lucra. Sunt constienta ca pana la un viitor adult mai e cale lunga si sunt multi factori ce pot deteriora/influenta personalitatea sa, insa pe langa „tinerea sub observatie” a copilului meu, am avut si cateva revelatii despre personalitatea mea si de unde am unele calitati/defecte in personalitate.

Toti copiii, mai ales ai tai sunt cei mai destepti si frumosi, insa eu incerc sa nu intru in acesta capcana pentru ca este prea periculoasa in crearea viitorului adult. Prin supraestimarea copilului poti crea o personalitate mai putin asa cum ti-ai dori si te vei intreba unde ai gresit. Asa ca opinia unui specialist poate fi mai obiectiva decat a parintelui in evaluarea copilului( mai ales ca timpul pe care il petrecem impreuna este impartit si cu alte roluri sociale ale parintilor). Probabil si datorita educatiei  mele 🙂 consider ca un pic de subestimare nu strica :)!

De data acesata am ales sa mergem la doamna psiholog Cristiana Haica( cristinahaica@yahoo.com) la cabinetul dansei. Pe doamna psiholog Haica o stiu de la cateva evenimente la care am participat si  i-am considerat stilul mai relaxat, la obiect si fara prea mult marketing :). Adica pe gustul meu!

Deci imi propusesem din aprilie sa ajung la evaluare, am ajus abia acum. Am ajuns cu dra Titirez, am intrat si imediat a fost surprinsa de coltul de jucari. A urmat apoi interactiunea, joaca, conversatiile  cu doamna Crisitiana. Mami statea cuminte pe canapea si ma abtineam sa nu raspund in locul ei la intrebari. Unele stiam ca le stie si avea impulsul parintelui ce impinge copilul de la spate si nu-l lase sa se desfasoare.  A fost o lupta cu mine la inceput sa nu fiu acest tip de parinte. Zic ca am facut bine!:)

Mi-a placut foarte  mult interactiunea dintre doamna si domnisoara mea. Am descoperit ce informatii am omis sa le ofer copilului meu, de ex: sa-i explic mai in detaliu un lucru, adica gaina are pene, ursul are blana etc. M-am simtit si vinovata ca putea stii unele lucruri daca ii daruiam mai mult timp si ca noroc cu Buni in educatia ei.

Am invatat ca e un mit sa-ti inveti copilul sa dea o jucarie, pentru a sti sa  imparte. Incorect! Daca nu vrea sa dea jucaria, desi i s-a cerut voie, asta e! Invata atfel sa nu renunte, sa stie ca are drepturi si sa nu fie un ÿes man”la orice ägresiune verbala.  Daca celalalt copil plange, ghinion! Stiu ca exista unii parinti care impun copiilor sa imparta fara sa tina seama de parerea copilului. Pot spune ca persoanelor care nu stiu sa  spuna nu, de la acest lucru li se trage. Vorbesc in cunostinta de cauza :)! Gandindu-ma pe drum, face sens -e o atitudine comunista :).

O astfel de evaluare iti poate demonda diverse nebuni, diverse frustrari pe care le ai si le transpui asupra copilului, diverse ganduri paranoice. Ambii parinti pot invata ce fac bine si ce pot face si mai bine, fara influente sociale subiective.

Pot spune ca in urma activitatilor domnisoara a plecat invatand ceva, mama a plecat invatand ceva, mi s-au confirmat anumite banuieli despre personalitatea ei si am avut si eu o zi de „umflat in pene”. Banii foarte bine cheltuiti credeti-ma!

Am sa incerc sa  o duc regulat( 6 luni -1 an), astfel sa si poate observa doamna doctor evolutia/stagnarea unde e cazul.

child_education

Pentru mine nu a fost o risipa de timp si imi pare rau ca nu am facut-o mai devreme. E drept ca poate in grupul meu social ma considera putin ciudata ca merg proactiv cu copilul la psiholog, dar  eu stiu ca fac un lucru bun si sunt obisnuita sa nu fac ce face lumea in general :)( mi-am ales si pediatru inainte sa se nasca Ioana si bine am facut).

Incercati si voi!  Conteaza sa-ti evaluezi corect copilul.

Date contact: Cabinet Individual de Psihologie- Dr Pshi, Cristiana Haica

Bd. Theodor Pallady 30C, bl T3, ap 15, sector 3

Tel: 0723519348

Email: cristianahaica@yahoo.com

 

P.S Pentru o zi m-am simtit indreptatita sa ma laud :)! Insa mai avem de munca!

 

sursa poza

 

 

 

 

 

 

 

Cuplu si copilul: divortam?

Sunt inca sub influenta discursului de la Social Media for Parents a lui  Gyorgy Gaspar. El ne-a vorbit despre relatia de cuplu si cum afecteaza  ea relatia parinte copil.  Nu au fost notiuni noi, insa uneori ai nevoie de cineva sa te faca sa le constientizezi cu adevarat.

Relatia de cuplu este foarte importanta pentru sanatatea emotionala a copilului.  Asa cum invatam sa fim parinti, putem invata sa fim si parteneri. Copilul in viata unei familii aduce la suprafata toate probleme/disfunctionalitatile emotionale ale adultilor, fie ca vor fie ca nu vor. Insa tot copilul te poate ajuta sa le rezolvi si sa-ti rezolvi probleme din copilarie ascunse. Trebuie doar sa vrei si sa-l lasi. Pana la urma „inconstientul este memoria emotionala” si unele informatii pot fi ascunse acolo insa tot cu acesta memorie actionam in deciziile noastre.

Sunt inca un pic umita de un caz de divort: el casatorit, ea casatorita cu copil -o relatie amoroasa la distanta ce  duce la 2 divorturi. Ce se intampla cu societatea noastra? Vad tot mai multe cazuri de divorturi in jurul meu si culmea cazuri de divorturi cu familii cu copii destul de tinere. Nu mai luptam?  E  stresul atat de mare incat ne blocam sau am devenit foarte „lenesi”?

Recunosc ca exista cazuri in care divortul este un lucru necesar, insa oare in ce procentaj?  Pornim la drum 2 oameni, care au teoretic lucruri in comun, au aceleasi principii si sunt oarecum compatibili si sexual. Exclud cazurile in care cel putin unul din parteneri are obiective ca banii, pozitia sociala, avantaje  materiale.

Decizi sa ai cel putin un copil, iar in vremea noastra chiar decidem cand sa-l avem, nu e ca si cum nu putem controla acest lucru. Vine copilul/copiii si la un moment dat decizi sa divortezi pentru ca…. sau iti inseli constant partenerul.

Pai mai oameni buni, cand ai decis sa faci toate cele de mai sus( familie, copil), nu esti constient ca vor veni si vremuri mai grele si poate va trebui sa lupti pentru relatia de cuplu ca sa-i asiguri copilului tau o stabilitatea emotionala?! Adica  nu realizezi ca aparitia unui copil, va veni cu responsabilitiati si visele tale de clubbing si nopti pierdute cu prietenii vor fi mai rare. E ca si cum stiu ca voi fi mama si eu in continuare fumez, ca nu pot altfel. Nu exista nu pot, exista ca nu vreau sa ma lup cu mine in acest caz. Nu lupti azi, nu lupti maine, ajungi sa-i arati copilului ca e normal sa nu lupti, ajunzi sa crezi ca e o normalitate sa renunti la partenerul tau, ajungi peste 20 de ani sa te intrebi unde ai gresit de ai un copil intr-un fel si ca tu ai avut numai necazuri in viata…

CUM-SA-TRECI-PESTE-O-RELATIE-DIN-TRECUT

Recunosc ca e al naibi de greu sa iti impaci si partenerul si copilul. Eu consider ca in momentul in care devi mama o parte din mecanismele tale sunt inlocuite de mecanisme ce pun copilul pe primul loc, ca asa vrea natura ca specia sa supravietuiasca- de aici si „nebunia” femeilor dupa ce devin mame. Pentru mine e un mare mister cum ca o doamna cu copil, poti uita de copilul tau si cauti senzatii tari in alta parte. Banuiesc ca mai greseste natura, sau poate vine din rani emotionale din copilarie.

Relatia de cuplu devine din ce in ce mai grea dupa aparitia copilului si acesta eu zic ca se datoreaza in mare parte vietii sexuale care devine mai” solicitanta”a ca sa fiu eleganta :). Ea poate fi influentata de multi factori: timp, oboseala, dispozitiile mamei, problemele sociale. De la viata sexuala „solicitanta” ajungi la o comunicare  mai proasta pentru ca te simti vinovat/a si atunci nu prea mai vrei sa discuti cu cel de langa tine. Am vazut multe cupluri care au probleme diverse totul pornind  de la baza: viata sexuala. Ok si atunci ce facem?

Unele cupluri am vazut ca functioneaza pe principiul: familia familie si iesiri amoroase in afara familiei, alte cupluri gasesc solutii alternative pana la linistirea apelor: sport, shopping, exteriorizare nervoasa in societate, alte cupluri si mi se pare din ce in ce mail multe: „vai ce m-am indragostit, divortez! ” adica fug.  A da si mai sunt cuplurile care se igonora si la un moment situatia e atat de grava incat se vede in educatia si comportamentul copiilor.

Cate cupluri  divorteaza fara a lupta cu adevarat in relatie?

Un mare om in viata mi-a spus ca vom cauta constant „senzatii tari” si incercam sa le gasim cum putem. Cum pui însă aceste senzații tari prioritare la tot ce înseamnă viata ta: familie, cariera, dezvoltare personala? La un moment dat sigur te vei „trezi” în viata ta și vei realiza ca ai trăit cum ai vrut dar nu ești mulțumit. Beneficiile unei senzații nu țin toată viata garantat, iar după o vârstă sigur vei cauta o liniște sufleteasca.

Momentan ma sperie multitudinea cazurilor de divorț… nu luptam cu noi, nu luptam pentru partenerul nostru, nu luptam! Ne complacem intr-o situație de „amorteala”.

Aproape orice cred ca are o soluție trebuie doar sa o găsim și sa încercăm să facem tot ce se poate. Apelarea la un consilier sau chiar psiholog e o dovada de lupta. Desigur ne bazam și pe răbdarea celuilat. Sigur nu resuscitezi o relatie daca iti schimbi samponul, viata nu e cam reclame sau filme garantat :).

Am auzit tot felul de telenovele, am văzut tot felul de refulări ale frustrărilor lipsei vieții de cuplu. Câți le conștientizăm și câți încercăm să le rezolvam? Suntem conștienți cât de mult ne afectează copiii?

To be continued 🙂

 

 

 

link poza

Curaj pentru non parinti

Dupa cum spunea o colega de munca oamenii se impart in doua categori: cei ce au copii si cei ce nu au copii. De multe ori cele doua categorii nu se inteleg intre ele din simplu motiv ca parinti nu-si mai aduc aminte de cum erau inainte si cei fara copii nu pot intelege ce nu cunosc.

Oameni non parinti,  e drept ca dupa ce avem in viata noastra o responsabilitate reala( copilul) ni se schimba prioritatile. E drept ca timpul nostru liber este indreptat spre activitati ce par plictisitoare. Va pot spune insa ca desi nu este usor sa ai o responsabilitate, desi vor exista momente de epuizare, desi uneori gresesti…exista momente de fericire pura mai dese! Cu cat ai timp mai putin, cu cat te ingrijorezi mai mult, cu atat simti in toti porii momentele de fericire, relaxare, bucurie, mandrie pe care ti le ofera un copil.  Te maturizezi cu adevarat cand realizezi ca ai o responsabilitate reala, a carei viata poate fi afectata de orice greseala a ta.

Va pot spune ca folclorul  negativ este exagerat! Nu ti se termina viata daca ai copii, poti sa iti faci timp si pentru tine,  poti calatori,  poti face tot ce vrei doar ca trebuie sa constientizezi ca nu mai ai acelasi timp liber, ca trebui sa-ti adaptezi iesirile in functie de copil, ca e normal copilul sa fie pe primul loc. Nu e usor, nici  foarte greu insa este foarte frumos! Foarte greu era sa-ti cresti copilul pe camp, sa muncesti pamantul cu copilul in brate sub soare, sa nu ai ce sa-i dai de mancare si sa nu ai toate beneficiile invetiilor moderne.

 Sunt momente ce iti umplu sufletul de caldura, fericire, ce alunga orice lucru negativ din viata ta. Nu ai cum sa inlocuiesti astfel de momente, nu exista inlocuitor la copil!

Oamenii parinti, e drept ca suntem mai maturi, mai responsabili acum insa nu trebuie sa uitam ca cealalta categorie nu poate empatiza cu noi pentru ca  nu cunoaste in detaliu ce presupune sa cresti un copil si de aici nu poate intelege orice reactie/decizie de-a noastra.  Oricat de greu este trebui sa ne straduim sa nu exageram acesta greutate pentru ca noi punem cea  mai mare presiune pe noi.  Desi poate nu pare, de la noi porneste totul! Cum vrem sa ne crestem copiii: sa se planga sau sa actioneze?!

Am ajuns in societatea noastra, sa  se considere ca ai curaj sa faci un copil si consideram ca este foarte greu sa cresti un copil( cel putin eu asa am observat). De unde s-a ajuns la aceste „axiome”?

S-a ajuns la aceste „axiome” pentru ca parintii sunt oameni, oamenii sunt diferiti si reactioneaza diferit la  greutati/resposabilitati. Credeti-ma ca se exagereaza si nimeni nu-ti povesteste exagerat partile bune.  Nu ai curaj daca decizi sa ai un copil. Esti doar un adult ce vrea si poate sa se definitiveze, sa se maturizeze( vorbesc de alegeririle constiente de a avea un copil). In timp se dovedeste ca din frica, protectie, paranoie esti mai putin curajos/a ca inainte.

 Cateva ganduri pentru voi 🙂

_MG_7724

 

 

Fii bine cu tine

Sambata am participat la conferinta „Fiii bine cu tine”, editia a 2-a, organizata de Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei( la Facultatea de Psihologie și Științele Educației).  Din pacate nu am putut sta foarte mult, dar pot spune ca ideea lor  de ai  pune fata in fata pe cei 9  psihologi si psihoterapeuti experimentati cu noi, oamenii cu nevoi, este minuntata.

In general cred ca trebuie sa fi foarte atent la ce dai banii cand vine vorba de conferinte, pentru ca sunt multe fara consistenta dar cu „mari specialisti”. Insa „Fii bine cu tine” chiar merita si este si foarte eficienta  pentru psihicul tau, daca ai deschiderea sa asculti, sa inveti si sa vrei sa iei contact si Eul tau.

Uitandu-ma in sala erau foarte multi participanti tineri, ceea ce m-a bucurat.  S-a discutat despre cum am putea trece peste traumele mici sau mari din viata noastra intr-un mod cat mai constructiv, cum sa ne autoeducam  sa facem fata adversitatilor.  Bineinteles acolo unde nu putem singuri trebui sa apelam la specialisti, la terapeuti :). Lucru foarte adevarat insa destul de putin constientizat de societatea noastra.

Managementul costient al fricililor, traumelor, frustratilor noastre, ajuta la educarea copilului nostru si la nu a transmite generatiilor viitoare aceleasi probleme. Se pare ca primi ani de viata sunt foarte importanti in creionarea viitorului adult  si al profilului sa psihic.  Acum eu pot spune din propie experienta ca Dra Pinguin m-a ajutat sa-mi repar cateva traume din copilarie, sa mi le explic; m-a ajutat de asemenea sa constientizez anumite probleme pe care  le aveam si sursa lor. Astfel incerc sa nu le transmit mai departe. Orice parinte poate face acest lucru, trebuie doar sa vrea si sa fie deschis fata de el/ea.

Uneori avem exemple in jurul nostru prin care parintele se intreaba cu ce a gresit in educatia copilului de a ajuns intr-un anumit mod…Hello! Cat te-a preocupat dezvoltarea lui emotionala, cat ai costientizat ce transmiti mai departe…undeva ai gresit!

Va spun… minunata conferinta!!! Multumesc organizatorilor pentru invitatie.

Acum si o recomandare: daca  sunteti mult prea atenti la locul vostru in societatea mondena, daca vorbiti prea mult pe la spate, daca postati albume cu copii, vacantele voastre, etc pe FB, daca cel mai importqant lucru zilnic este sa va aranjati, daca iesiti cu prieteni si deschideti de minim 3 ori pagina personala de FB, daca ardeti de nerabdare sa va tag-uti intr-o anumita locatie,  etc… cautati un specialist sa va ajute. Nu glumesc! Reflectati si cautati sursa :)!

P.S Pe acesta calea doresc sa multumesc „psihologului” de serviciu din familie care m-a ajutat  sa  inteleg mai multe despre persoana mea. 🙂