Categorie: Psihic

Fii bine cu tine

Sambata am participat la conferinta „Fiii bine cu tine”, editia a 2-a, organizata de Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei( la Facultatea de Psihologie și Științele Educației).  Din pacate nu am putut sta foarte mult, dar pot spune ca ideea lor  de ai  pune fata in fata pe cei 9  psihologi si psihoterapeuti experimentati cu noi, oamenii cu nevoi, este minuntata.

In general cred ca trebuie sa fi foarte atent la ce dai banii cand vine vorba de conferinte, pentru ca sunt multe fara consistenta dar cu „mari specialisti”. Insa „Fii bine cu tine” chiar merita si este si foarte eficienta  pentru psihicul tau, daca ai deschiderea sa asculti, sa inveti si sa vrei sa iei contact si Eul tau.

Uitandu-ma in sala erau foarte multi participanti tineri, ceea ce m-a bucurat.  S-a discutat despre cum am putea trece peste traumele mici sau mari din viata noastra intr-un mod cat mai constructiv, cum sa ne autoeducam  sa facem fata adversitatilor.  Bineinteles acolo unde nu putem singuri trebui sa apelam la specialisti, la terapeuti :). Lucru foarte adevarat insa destul de putin constientizat de societatea noastra.

Managementul costient al fricililor, traumelor, frustratilor noastre, ajuta la educarea copilului nostru si la nu a transmite generatiilor viitoare aceleasi probleme. Se pare ca primi ani de viata sunt foarte importanti in creionarea viitorului adult  si al profilului sa psihic.  Acum eu pot spune din propie experienta ca Dra Pinguin m-a ajutat sa-mi repar cateva traume din copilarie, sa mi le explic; m-a ajutat de asemenea sa constientizez anumite probleme pe care  le aveam si sursa lor. Astfel incerc sa nu le transmit mai departe. Orice parinte poate face acest lucru, trebuie doar sa vrea si sa fie deschis fata de el/ea.

Uneori avem exemple in jurul nostru prin care parintele se intreaba cu ce a gresit in educatia copilului de a ajuns intr-un anumit mod…Hello! Cat te-a preocupat dezvoltarea lui emotionala, cat ai costientizat ce transmiti mai departe…undeva ai gresit!

Va spun… minunata conferinta!!! Multumesc organizatorilor pentru invitatie.

Acum si o recomandare: daca  sunteti mult prea atenti la locul vostru in societatea mondena, daca vorbiti prea mult pe la spate, daca postati albume cu copii, vacantele voastre, etc pe FB, daca cel mai importqant lucru zilnic este sa va aranjati, daca iesiti cu prieteni si deschideti de minim 3 ori pagina personala de FB, daca ardeti de nerabdare sa va tag-uti intr-o anumita locatie,  etc… cautati un specialist sa va ajute. Nu glumesc! Reflectati si cautati sursa :)!

P.S Pe acesta calea doresc sa multumesc „psihologului” de serviciu din familie care m-a ajutat  sa  inteleg mai multe despre persoana mea. 🙂

Timiditatea

Am auzit pe undeva ca timiditatea se mosteneste… adica ne scuzam  ca suntem timizi: , asa am mostenit!? Uitadu-ma la cum reactioneaza copilul meu in ultima perioada, as spune ca e timida. Insa, ce pot face eu ca si parinte: accept sau incerc sa tratez?

Nivelul de timiditate cred ca tine de inteligenta emotionala, inteligenta esentiala pentru un viitor adult.

Sunt constienta ca la un anumit nivel al subinconstietnului sunt o timida :), insa datorita educatiei din familie( mai ales a tatalui-multumes TATA :)), la nivelul constientului „sunt tratata”. Deci, ar trebui sa  aplic o educatie si in acest sens Drei Pinguin!

Incerc sa o duc cat de des pot sa socializeze cu copii/adulti. Am observat ca daca are o perioada de interactiuni mai dese, timiditatea intiala scade. Am citit undeva ca un copil are nevoie de compania altor copii pentru a si dezvolta diverse abilitati psihice. Izolarea Ioanei nu ar ajuta-o de loc.

Voi incerca sa-i cresc increderea in ea de cate ori pot si sa-i ofer un exemplu de urmat. Cred ca daca „cresc” increderea de sine de pe acum, voi scapa de multe probleme in viitor. Un copil ce are incredere in el este mult mai putin influentabil/complexat de alti copii. Nu exista ceva ce nu poate face, daca vrea!

Incerc sa nu ma auda cand spun ca e cam timida: pentru ca  isi va asuma acest lucru si nu va crede ca se poate corecta. O va lua ca pe o carateristica si nu ca pe ceva ce trebuie controlat

Incerc sa ma controlez sa alunec in nebunii de mama:

  • „copilul meu nu are o personalitate puternica”-are o personalitate ce trebui slefuita;
  • „copilul meu nu este cel mai frumos, destept, etc”-toti copii sunt frumosi, eu trebuie doar Ioanei sa-i reamintesc acest lucru;
  • „comparatia cu alti copii”- dauneaza grav personalitati copilului tau si arata lumii complexele mamei
  • „daca se imtampla sa…”- sa gandim pozitiv, pozitiv, pozitiv..fara drop de sare. Recunosc ca e greu sa-ti alungi ganduri negre!

Incerc sa invat din „best practice”. Imi aduc aminte la primul meu job, trebuia sa vorbesc cu multi clienti si sa-i abordez si mi-a venit greu in primele zile. Bagajul emotional cu care venisem ma impiedica sa fiu naturala. O vedeam ca pe o corvoada sa abordez o persoana si sa-i spun un speech. Noroc, ca promotia a durat vreo 4 saptamani :). Mi-am invins timiditatea si complexul de-a vorbi si cu ajutor repetitiei si a experientei. La sfarsitul job-ului mi-am dat seama ca imi place sa interactionez cu oamenii!

P1000804Voi cum tratati/va tratati de timiditate? Este  important  pentru voi sa cresteti un copil cat mai putin timid?( sper ca nu sunt singura la acest subiect)

P.S Suntem bine in general, inca ma lupt sa-mi pun in ordine viata: job, copil, famile, sotie! Cumpar timp :)!

Cum sa devenim adulti mai puternici?

In urma cu ceva timp, va spunea despre intiantiva Mihaelei: Copilul din oglinda, sau cum sa devii un adul mai puternic.

var_2

Am avut privilegiul si placerea sa particip la atelierele „Logica Emotiilor”. Le multiumesc ca m-au suportat, pariticparea mea fiind mai mult pe fuga.

Ce m-a impresionat a fost faptul ca desi am participiat „pe fuga” am reusit sa descoper multe lucruri despre mine si sa-mi explic cateva „emotii” de adult. Da, exista o explicatie  si o logica pentru fiecare emotie, complex pe care il avem si  de multe ori vine din experiente din copilarie.

Prin jocurile Mihaelei, am reusit sa-mi explic anumite comportamente defecte din familia mea datorate unui doliu pe care inca il purtam in inima, mi-am dat seama de anumite „obiceiuri” de  unde vin si astfel le pot „trata” si am  mai realizat ca nu sunt destul de „apropiata” si fizic cu persoanele pe care le apreciez si la care tin.  M-a ajuta acest timp petrecut in ” logica emotiilor” sa pot sa fiu un adult mai puternic.

Consider ca:

-copiii nostri initial ne copie pe noi si cred ca ar trebui ca noi sa ne rezolvam problemele noatre sentimentale/complexe, pentru a reusi sa crestem un copil cat mai sanatos psihic si un viitor adul cat mai puternic.

-poate fi complicat, dificil sa iti rezolvi o problema din copilarie insa nu imposibil! Bineinteles trebuie sa vrei si sa constientizezi ca nu o faci pentru tine, o faci mai mult pentru copilul tau.

Mihaela acum are si un noi ateliere pentru copii. Vi le recomand cu drag: http://olandezulzburator.wordpress.com/2013/04/12/bilet-catre-reusita/

Nu este o pierdere de timp credeti-ma! E un castig pentru noi si familia noastra!

Fascinatia mersului

Joi 29 decembrie. Seara … incepe  mini vacanta de 1 Decembrie. Imi vuieste capul cu problemele de la munca, sunt in drum spre casa. Gandurile alerga dintr-un colt al mintii in altul. Cu fiecare km pe care il parcug, agitatia dispare incet, incet si incep sa observ frunzele rugini spulberate de vant din jurul meu si culorile ultimilor zi de toamna.

Ajung acasa, parchez si ma grabesc sa intru pe usa, sa-mi vad copilul cum zambeste cand  ma vede.  Ultimile doua luni au trecut foarte repede si nici nu a realizat cat de mult am mai invatat. Suntem acum la  capitolul „Fascinatia mersului”. Dra Marmotica a devenit Dra Pinguin intre timp!

Pana sa implineasca 1 an( in noimebrie), a invata sa se ridice in picioare, merge pe langa pat si de manuta si se desprindea un pic singurica. Am fost foarte emotionata cand am vazut-o pentru prima data cum incearca ea sa ajunga singura la mine, cu manutele sus, incercand sa-si tina echilibrul. Abia acum realizez cum invatam noi sa mergem si cat efort depunem pana devine un automatism. Nu am crezul ca tot acest proces poate fi fascinant pentru un adult :).

De ziua ei a primit de la Nana( multumim Ramonel:)), o masinuta ce poate fi folosita ca antepremergator. Pot spune ca a fost mai  utila ca antepremergatorul nostru( eu nu sunt de acord cu premergatoarele, insa antepremergatorul mi se pare ok). Dup a2 zile de mers prin casa si tamponari cu peretii, Dra Marmotica nu a mai mers de-a buselea, ci doar in 2 picioare, fiind foarte mandra  de ea :). Eu nu pot inca sa-mi  dau seamana daca mersul ei este de pinguin sau ratusca!

Intre timp dra Pinguin, a invatat si sa se ridice fara suport, dupa ce cade si incercam sa invatam sa facem „tumba”.  Am incercat sa nu o ajutam prea mult de cate ori cade usor si sa nu ne panicam, ea invatand astfel sa se ridice singura fara scancete. Mai face un cucui mic din cand in cand, dar nu o pot pune intr-o bula protectoare :)!

Si uite cum a trecut timpul…cat de repede si cat de frumos…cand era mica, mica abia iesita din burtica mea si acum vine zambitoare cand ajungi acasa!

P1090668

 

Practic=superficialitate?

Vreau de ceva timp sa discut despre cat de practici am devenit si daca acest  lucru implica si a deveni superficial? Dupa 11 ani in „sistemul” de munca, trai, din Bucuresti mi s-a spus de multe  ori ca am devenit cam superficiala. Eu zic ca sunt practica….dar  daca practic implica superficialitate?!

La un moment dat m-am gandit ca sunt prea practica in actiunile mele. Adica la inceputul oricarei actiuni/probleme/situati pornesc cu „eu ce castig”. Poate fi si un defect profesional, insa de exemplu la o nunta unde nu cunosc pe nimeni,  pentru a alege sa socializez cu cei din jur, actiunea trebuie sa-mi aduca un beneficiu. Daca nu-l vad, nu ma obosesc :). Veti zice ca sunt fitoasa! Eu zic ca sunt practica :).

Uneori, anumite actiuni ale mele pe care le intreprind sunt considerate a fi ale unui persoane  prea adaptabila( sa ma exprim frumos :), desi eu  le vad ca o solutie a unei probleme, solutie ce imi aduce un beneficiu si nu un dezavantaj. EX: aleg sa nu ma cert cu o anumita persoana desi motive ar fi destule, pentru ca impresia acelei persoane ca este superioara, ma ajuta pe mine sa o mentin  happy si in consecinta sa ma ajute cand am nevoie.

La  multitudinea deciziilor pe care trebuie sa le luam zilnic, ajungem sa le eliminam pe cele care nu ne aduc vreun avantaj si care intr-un final ne salveaza ceva timp. Ajungi insa sa le  „analizezi” superifical, la suprafata si eventual sa iei decizii superficiale. Insa cum ai avea timp sa le „analizezi” mai adanc?! Astfel intri intru-un cerc vicios! Cititul unei carti iti ia din timpul de odihna si depui mai mult efort pentru concetrarea decat pentru un film,  cand mergi pe strada preferi sa mai scri un sms/email sau  sa asculti muzica decat sa fi atenta la oameni si conversati, la birou preferi sa stai pe site-urile de socializare decat sa vorbesti cu ai tai colegi in timpul de repaus etc…si multe ar fi motivatiile pentru care facem aceste lucruri.

Eu cred ca nu poti tot timpul sa le rezolvi pe toate si sa nu fi superificial, insa trebuie sa-ti gasesti momente in care sa fi mai putin practic pentru a reusi totusi sa nu pierzi contactul cu ce conteaza si cu realitatea.

Se intelege ceva din cele de mai sus? 🙂

In incheiere pentru a va inveseli un pic :

Sunt draguta si ma laud 🙂

 

Cand iubitul devine tati?

Din categoria ” oare sunt cu capu?” 🙂

Cu toţi avem nume de alint pentru parteneri noştri. Când nu aveam copil, mi se părea foarte ciudat să aud la cuplurile cu copii strigându-se într ei „mami” şi „tati”. Acum mă enervează că mă mai trezesc şi eu că mă adresez cu „tati”. Ce-mi veni să scriu despre aceste lucru?:) Păi face parte din procesul de transformare a unei mame şi e cam ocolit :)!

Bine, bine… apelativele sunt discutabile dar cred că începi să strigi „tati” când partenerul tău devine mai mult un „obiect” decorativ şi pe care identifici mai mult ca tatăl copiiilor tăi decât ca şi iubit. Eu mă lupt cu acest apelativ pentru că o dată instaurat nu voi mai putea scăpa de el.

Deci, cum devine iubitul „tati”? Ce se întamplă în structura noastră emoţională?În exeprienţa mea de 10 luni ca şi mamă, am observat că iubirea pentru copil creşte în timp, iar iubirea faţă de partenerul tău „staţionează”. Probabil este şi normal.

Dacă în primele luni, mă adaptam la noua mea identitate, mă adaptam să-l văd probabil şi pe şotul meu ca şi tatăl copilului meu. Însă cred că e periculos pentru un cuplu ca şi partenerii să se vadă doar ca mamă şi tată. Femeia ca mamă, devine foarte protectivă faţă de copill, inclusiv dirijând toate emoţiile sale către el. Astfel nu-i mai rămâne prea mult pentru partener. Cu cât mama nu conştientizează acest lucru, cu atât situaţia cuplului va fi şi mai complicată.

Viaţa unui cuplu în primi ani ai copilului, cred că se transformă şi ea şi învaţă să funcţioneze în trei. Copilul trece pe primul loc şi cred că femeia este singura care poate „dirija” ce se întâmplă în viaţa de cuplu. Bărbatul poate doar să aibă răbdare. Tare sunt curioasă să văd care ar fi perspectiva „cuplului” prin ochii unui proaspăt tătic( şi aici nu mă refer la viaţa sexuală, care e de la sine înteles că lasă de dorit)!

Îmi este dor să petrec măcar doua zile cu al meu, singuri, să ne regăsim. Pentru mine cel puţin, se întâmpla următorul fenomen: mă ataşez din ce în ce mai mult faţă de Ioana, dar simt aşa ca o mică prăpastie sentimentală, dacă îi pot spune aşa, între mine şi el. Ca şi cum nu ne-am fi vorbit de 10 luni!

Probabil învăţăm amândoi cum să ne comportăm cu noi 3. Este un proces în derulare, unde trebuie să fiu conştientă că el are răbdare până la o anumită limită şi eu controlez cât mă voi îndepărta în cuplu. Offf, cum trebuie să le facem pe toate noi femeile! 🙂 Glumesc! Sigur e cel puţin ciudat pentru ei să nu ştie „cum  să ne apuce”!

Şi deci pentru mine, care nu sunt chiar aşa de obosită, chiar aşa de stresată e o provocare chiar să mă controlez să-i nu-i spun „tati”! Chiar dacă această perioadă este un test pentru relaţia noastră nu trebuie să uit că pentru mine el este soţul meu, pentru fiica mea el este „tată”! Sper totuşi să nu dureze prea mult perioada acesta în care mă simt un pic „înstrăinată” de sentimentele mele pentru cel de lângă mine.

Voi cât ziceţi ca durează? 🙂

Emotii

Stiti sentimentul: „nu imi vine sa cred ca”…? Nu e din aceiasi categorie cu: „parca sunt in viata altcuiva” sau „asta e din alt film”. E sentimentul acela pe care il ai cand nu esti inca obisnuit cu ceva, cand subinconstientul tau nu l-a digerat, cand esti uimit/a. Aparent ireal, il gasesti in diferite grade de intensitate si nu sti cat timp poate tine.

Cam asa, ma simt eu de vreo doua luni. Un sentiment puternic de nu imi vine sa cred, de cand madam(Ioana=balenutza) a inceput sa interactioneze mai mult.

Intr-o zi, a stat cu buni cam  jumatate de zi,  pentru ca eu hoinaream prin Bucuresti pentru relaxari cosmetice. Adica era una  din zilele acelea cand iti permiti si trebuie( chiar e urgent) sa faci ceva pentru tine.  Ma intorc acasa si Ioana dormea. Intru incet sa nu o trezesc, nu scot un sunet, ma aplec asupra patului sa o pup si intre timp ea se trezeste. Sta 5 secunde. Zambeste larg si cu dragoste la mine!  La mine, fara sa cant, sa ma maimutaresc, fara sa o smotocesc? Sigur la mine, ca nu era nimeni in spatele meu :)!

Probabil e ceva banal pentru mamici, dar eu sunt inca la stadiul in care nu-mi vine sa cred ca am o mica fiinta ce zambeste cand ma vede! Daca stai bine sa te gandesti, cine altcineva din familia ta ti-a zambit sau iti va zambi neconditionat? Adultii in nici un caz: depinde de cum s-au trezit dimineata si ce probleme au, ceilalti copii: se conditioneaza de cat de apropiat le esti, animalele de companie: nu stiu sa zambeasca :).

Ioana, urmarindu-ma!
Ioana, urmarindu-ma!

Nu radeti de mine :)! Asa ma simt acum. Probabil cu timpul, ma voi mai invata, voi re-intra in ritmul alert al Bucurestiului si al task-urilor zilnice… dar momentan ma bucur si traiesc linistita emotiile de parinte. Emotii surprinzatoare!

Nastere naturala/cezariana

Modul in care vei naste trebuie sa fie alegerea ta, asa cum corpul si copilul este al tau! Nu este al prietenei tale care a nascut acum  2 ani groaznic, nu este al matusei ce nu mai vrea sa treaca printr-o nastere naturala ever, nu este a n femei ce au nascut deja si  gasesc ca e ok sa impartseasca cu tine experientele traumatizante si chiar sa le amplice!

Cum totul in viata porneste de la atitudine, incearca sa o ai macar cand vine vorba de copilul tau.  Nasterea naturala este cea mai buna pentru tine si bebe! Daca era cezariana, Dumnezeu ne dota cu un bisturiu la purtator! Informeaza-te, consulta-ti doctorul. Apropo: schimbati doctorul daca e de acord cu cezariana din prima si spune ca tu oricum nu puteai naste natural- vei plati un macelar ce taie la cerere! Sunt si cursuri pe aceasta tema( exista in Bucuresti cel putin ). Ia tu  decizia si nu asculta cu urechea la „vorbe”! Sa fim seriosi: s-a inventat epidurala, nu te mai chinui asa tare, doctorii nu mai au aceleasi tehnici de taiere perineu ca pe vremea mamei si doare doar la expulzie care tine putin, dar te mai ajuta si adrenalina din corp! Daca incerci sa privesti mai obiectiv si pozitiv lucrurile, nu mai sunt atat de rele.

Initial eu, ametita de povestile celor din jur m-am speriat si vroiam cezariana. Apoi am fost la un curs de Info Q&A( gratuit) tinut de moasa Vania Limban( site aici). Am iesit cu o perceptie total schimbata si mi-am dat seama cat conteaza informatia corecta in comportamentul nostru ca oameni. Am mai discutat cu doctorul ,cu care ma hotarasem sa nasc si am decis nastere naturala. Lumea din jurul meu cand auzea ce oroare vreau sa fac, incerca sa ma convinga de contrariu! Mda, pe mine un leu incapatanat :)! Intr-un final am nascut prin cezariana( recomandare doctor) pentru ca domnisoara mea avea 3800g si nu a dorit sa se intoarca cu capul in jos( sau nu avut loc). In sala de reanimare si in rezerva apoi, am avut o colega ce s-a chinuit sa nasca natural si apoi tot prin cezariana a nascut( complicatii).  In dimineata de dupa operatie, trebuia sa ne dam jos din pat si sa incercam sa mergem la bebe( practic era prima vedere dupa cezariana). Aveam dureri amandoua! Inchipuiti-va doua fete ametite, doua paturi paralele si strofocari sa te ridici fara sa te doara… daca ati trecut printr-o operatie  e usor…ne apucam de  stalpul de la perfuzie, tablia patului, capatul rollbox-ului, doar, doar sa nu ne incordam muschi abdominali asa tare! Dupa cam jumatate de ora colega mea a renuntat motivand ca o doare prea tare si daca reusesc eu sa ma dau jos din pat sa ma duc si pana la asistenta sa cer un calmant( am nascut in spital de stat 🙂 ).

Eu – Si nu vrei sa-ti vezi copilul?

Ea-E lasa ca-l pot vedea si maine, doar nu pleaca! …. Deci ce spuneam, atitudine….cu aceiasi atitudine probabil  ca il si creste, educa si apoi se va intreba unde a gresit….

Eu m-am mai chinuit vreo inca 20 minute si intr-un final ma aflam langa pat, in pozitie verticala nu foarte dreapta tot din cauza muschilor abdominali si in drum spre bebe. Mersul era mai putin dureros. Am ajuns in final la salonul  bebelusilor si d-na asistenta mi-a spus ca e cam devreme pentru vizita, sa vin intr-o ora  la  alaptare 🙁 . M-am intors dupa o ora si momentul cand mi-am luat prima data copilul in brate a fost coplesitor. Nu-mi venea sa cred ca tin in brate o emotie, o mica „balenuta” numai a mea! Merita toate durerile din lume!

Pentru ca eu m-am chinuit in prima zi sa ma misc, procesul de refacere a fost mult mai scurt la mine si durerile pana seara se diminuasera simtitor( mentionez ca si dupa, acasa, nu  am mai avut dureri).  Colega mea si-a vazut bebelusul la 45 de ore de la nastere… Imi veti spune ca avem diferite grade de durere. Nu, avem diferite grade de ambitie, determinare si bun simt! Atribute ce pot fi educate! Nu exista aparat sa masoare nivelul de durere intre 2 fiinte . Ex: de ce se spune ca femeile suporta mai bine durerea decat barbatii? pentru ca avem mai multa determinare decat ei! Asa ne-a lasat Dumnezeu, altfel nu putea sa facem multitasking cu viata noastra :).

In toate tarile civilizate s-a inteles importanta nasterii naturale si este sprijinita inclusiv de stat. La noi insa, femeile ingrozite de povesti din Epoca de Aur, au creat moda nasterilor prin cezariana la cerere. Pai nu e mai simplu sa stai la pat in spital, sa-ti nasti copilul in ce zodie alegi tu si sa te chinui dupa acasa sa te recuperezi 5-14zile?! Adica  nu te doare atunci pe moment, te doare dupa…

Nu vreau sa va dau lista avantajelor nasterii naturala. E un exercitiu bun sa  o afli singura!

My point: nu lua o decizie fara sa o gandesti macar! Nu lasa frica indusa de povesti sa hotarasca pentru voi! Macar incearca sa ai o atitudine si nu ceda ispitei de a nu gandi! Daca alegi cezariana, fa-o pentru  argumentele corecte!

Oricum la al doilea copil, ai sa stii cat te-ai chinuit la primul!  🙂

Noul job, de mama

Randurile de mai jos vroiam sa le scriu de ceva  timp, poate le va citi si fiica mea candva si poate o va  ajuta sa ma intelega. Acum am putin timp, e racoare,  liniste.

Dupa o sarcina usoara, nastere usoara, recuperare normala( daca mai zic usoara nu o  sa ma credeti), am ajuns acasa. La noua noastra casa( ne mutasem de cateva luni), cu o durere de cap infernala ce nu trecea si cu un bebelus.  Emotionata ai zice ca eram?! Emotionata am fost si am plans un pic cand am auzit-o prima oara in sala de operatie. Emotionata am fost cand am vazut-o prima data  si am pus-o la san, in spital. Acum nu eram emotionata, eram speriata!!!   Cum sa nu fiu speriata! Primul copil! In spital a fost usor, ca nu eram in camera cu ea si ma duceam doar la programul de alaptare. Acasa eu eram master of disaster!

Aveam o durere de cap, bebe plangea, familia care se pregatisera frumos sa ne intampine, emotionati, se uitau la mine sa zic ceva… eu eram cu gandul la ce ma fac acum, cum ii fac  baie, cum o schimb, cand ii dau sa manace, de ce nu am inca lapte, unde e instinctul matern?! Ma sufocasera toate gandurile care pana atunci  le-am evitat.  Dupa ce mi-a trecut durerea de cap, ma asteptam sa ma loveasca insitinctul matern, sa-si spuna un spiridus cum  sa ma comport cu copilul, sa ma ghideze la prima baita, sa-mi traduca plansetul! Unde e bucuria materna, de ce nu sunt fericita! Ma bufnea plansul! Pe mine? Ce eu nu-mi pot controla hormonii? Ca doar se exagereaza cu starile hormonale si sensibilitatea la inceput!

Prima baita, de fapt primele 3 baite, le-am facut impreuna cu nana. Noroc cu Ramona, ca ne-a invatat si mi-a dat incredere ca pot sa-i fac si eu baita. Multumim nana! Prima seara cu schimbat de scutece la 2-3 ore, a trecut cel mai greu. Abia asteptam in gandul meu, sa scap de schimbat scutece. Si mai aveam atatea de schimbat! Abia acum o intelegeream pe  mama mea!

Prima luna  a fost horror! Eram de pe alta planeta cazuta pe Terra cu un bebe! Si nu era returnabil! Nu prea stiam eu ce sa fac cu bebe cand plange si ii dadeam sa manace. Saracuta, manca ca o puneam la san dar o durea si burtica pentru ca nu reusea sa digere intre mese si ea plangea si mai mult! Eram intr-o alta realitate! Una unde trebuia sa invat sa fiu mama! Toata teoria mea era parca de  ne pus in practica. Simteam ca nu am timp sa mai fac nimic altceva decat  sa  stau langa ea, simteam ca daca plec de langa ea o sa se intample o nenorocire…Igiena personala zilnica si mancarea erau un lux. Erau minute pretioase private pe care le aveam de relaxare. Noroc cu buni si cu tati care m-au ajutat sa  am doar o singura grija: bebe, ma chemau la masa, imi aduceau ceaiul, ma ajutau  sa mai dorm.  Ma obligau sa mai ies la aer in curte, sa ma ajute  cu moralul. Ma plimbam intr-o zi printre frunzele uscate din livada,  imbracata cum nimerisem si plangeam. De ce plangeam?  Nu stiu? Plangeam poate ca ma simteam neputincioasa, sau poate ca eram speriata, sau poate ca vroiam viata mea fara responsabilitati prea mari inapoi! Ma uitam prin tine! Clar eram cu capu’! Hormonii se jucau cu mine! Mi-am dat seama la un moment dat ca practic ma debulam: invatam sa fiu cu o noua personalitate, ceea ce nu mi-a zis nimeni ca trebuie sa fac.  Eu, hai sa zicem femeia 🙂 de pana atunci, cu munca mea, cu visele mele, cu poftele mele, cu iubitul meu, cu ambitiile mele, trebuia sa devin mama. Adica o alta persoana trebuia sa traiasca in armonie cu mine! O mama!

Primele trei luni se spune ca esti in al 4 „trimsestru” de sarcina. Atunci bebe se adapteaza la mediul inconjurator. Dar si mediul inconjurator se adapteaza la bebe. Procesul de invatare a fi mama, e un proces continu. Inveti in fiecare zi si sentimentul matern se dezvolta si creste. Prima luna a fost mai grea. Dupa aceea, m-au mai lasat hormonii in pace,  am capatat putina incredere in mine ca nu omor copilul! Am invatat sa ne aclimatizam una cu cealalta. Am descoperit ca o pot linisti si daca o iau in brate, ne plimbam, dansam, cantam! Am descoperit ca doarme mai bine la mine pe burtica  mea! Si ce frumos sentiment este! Am descoperit ca nu plange decat daca are nevoie de ceva si ca poate manca si la mai mult de 2 ore! Mi-am descoperit copilul superb, pe care il iubeam! Dumnezeu a facut bebelusii asa frumosi, ca sa ne indragostim de ei! Si culmea, mi-am dat seama ca m-am redescoperit pe mine! Ma pierdusem undeva prin praful Bucurestiului si copilul meu frumos m-a ajutat! Nu ma asteptam la acest lucru: sa ma ajute bebe pe mine!

Natura iti da putere, rabdare sa ajungi sa ai instinctul matern, dragostea materna, sentimente ce cresc o data cu copilul. Acum cand sunt mama( in devenire) imi inteleg parintii, unele decizile ale lor, imi explic multe. Nu as fi trecut asa usor peste perioada mai grea fara ajutor si incurajari din partea lui buni’ si a lui tati. Multumim buni’ si tati! Si multumesc mama! Cu siguranta nu as fi reusit si fara ajutorul tau!

Am citit intr-o revista, un articol in care o mama declara ca bebelusul o implineste! Nu stiu ce sa zic, esti mama  dar mai esti si iubita, sora, fiica, prietena, ai dorintele si visele tale… acestea nu fac parte din tine?  Pe  mine, bebelina ma  completeaza si ma salveaza in fiecare  zi sa nu ma uit! Si sunt la inceput de drum, insa timpul a inceput sa treaca asa de repede…

Si multumesc iubita mea ca existi!