Să mă plang un pic! Sunt praf la mersul cu bicicleta prin oraș! Prin orașul Amstedam mai exact, unde teoretic ai piste de biciclete dedicate, soferii sunt educați să dea prioritatea bicicliștilor, sunt restricții de circulație cu dedicație pentru mașini…multe lucruri să te încurajeze să mergi cu bicicleta.

Da, dar nu  pentru mine care am învățat să merg pe bicicletă acum 4 ani și prin pădure, nu în traficul unui oraș. Eram foarte bucuroasă când am început să mă descurc cu bicicleta prin padure în Romania și nu mai cădeam sau îmbratișam copacii. Acum trebuie să ajung la un alt nivel!

În Olanda, ei zic că înainte să învețe un copil să meargă mai întâi știe să meargă pe bicicletă. În anii 50 și-au regândit strategia de transport în orașe și s-au focusat pe dezvoltarea transportului în comun și încurajarea mersului pe biciletă. Totul e la maxim 30 min de mers cu bicicleta și dacă durează mai mult tot cu bicicleta merg. Pentru olandezi mersul cu masina înseamnă să platească parcare, să stea in traficul de Olanda, și să cheltuiească bani pe combustibil- deci tot ce costa exclus, mai ieftină e bicicleta! Pentru ei, o ora de mers cu mașina e mult. Nu concep să stea așa de mult, dacă nu pleacă în vreo vacanță. Îi povesteam unei colege la început, ce drăgut a fost într-un weekend când am fost aproape langă Amsterdam la o clătitărie pentru copii (clătita poate fi mic dejun, prânz și desert  aici). A început să râdă când i-am zis că pentru mine “aproape” înseamnă 1 h.  Mi-a explicat că pentru ei e mult. Perspective diferite!

Nu știu cum au făcut, dar de obicei când te uiti la un drum pe care îl ai de făcut în oraș cu bicicleta e cel mai scurt, iar cu mașina cel mai lung.

Revenind la mine și învățarea mersului cu bicicleta: de câteva săptamani, avem toti biciclete de oras. Fetele merg la scoală cu o bicicletă normală, se  descurcă foarte bine. Eu am o bicicletă electrică, pentru că s-a gândit Sportivul familiei să mă ajute la drumul mai lung către muncă (cam 30 min  de mers departare).

Bicicleta mea e mai grea și nu reușesc încă să mă adaptez cu schimbarea de ritm și intersecțiile. Nu pot să-mi țin echilibru cănd trebuie să semnalizez cu o mână schimbarea de direcție. Când văd intersecție și oameni, mă panichez și mă dau jos de pe bicicletă. Aici traficul de bicicliști e mare, mulți merg cu viteză și mai sunt și scutere sau motorașe pe pistă. Dacă suntem la semafor și am oameni în fața și spatele meu, nu reușesc să pornesc de pe loc. Praf, praf, vă spun… Am căzut acum vreo doua săptămani, nu grav dar m-am rănit la palma. Au râs oamenii de mine în centrul orașului când mă chinuiam să pornesc de pe loc. Nu-i condam…eram ca un om beat în echilibru.

Vreau să ajung la nivelul relaxat cu care biciclează adulții aici. E plăcut și foarte eficient ca timp!  Dacă pot să merg fară panică și să fac  schimbări de bandă fară să încurc traficul, o să fiu multumită. Mersul cu bicicleta în oraș îți dă o libertate, e mișcare și e prietenos cu natura. Sunt atât de multe variante aici să explorezi cu bicicleta, într-un mod frumos și protejat de mașini!

Probabil că v-a mai dura până să ajung acolo ceva mai multe drumui și julituri! Prefer să mă chinui să învăț acum, decât să merg cu mașina. Până mă voi simți comfortabil cu bicicleta, mă duc la muncă cu transportul în comun, care este eficient.

Până învăț sunt ca o broscuță pe monociclu! Știți ce urmează ca next level după ce învăț! Mersul pe ploaie și vânt cu bicicleta! ?

De 7 luni muncesc în altă țară și limba de comunicare pe care o folosesc este engleza. În ultimii 6 ani am folosit limba engleza de cateva ori pe saptamână pentru comunicare scrisă și orală, dar acum o folosesc zilnic.

Ai mei părinți s-au straduit să învâțăm limba engleză de mici. Majoritatea profesoarelor mele au fost românce. Când eram în liceu am avut o profesoară de engleza din SUA, venită la schimb de experiență. La terminarea liceului aveam un nivel de engleză pentru certificări Cambridge.

Cu timpul interacțiunea mea cu engleza s-a diminuat, pană când m-am angajat la o multi- natională unde era nevoie de mai multă comunicare cu echipe din afara țării. Atunci am descoperit ca accentul meu se auzea foarte rău. Cam cum se aude engleza unui fost președinte al Romaniei! 🙂 Îmi găseam foarte greu cuvintele și părea ca am un vocabular foarte sărac. Cam după vreo 6 luni mi-am mai revenit, dar engleza de business este „furată” și specifică companiei. Pentru că lucram în general cu multi Est Europeni- accentul meu părea decent.

Acum lucrez de 7 luni la altă companie multi-nationala, comunic 70% din zi în engleză cu olandezi, turci, egipteni, englezi, indieni, suedezi etc- o diversitate internatională, dar cu accente decente în engleză. Comunic în engleză și în viața personală cu vecinii, la magazin, oriunde am nevoie să mă fac înteleasă. Momentan nu am loc pe hard și să învăț olandeza.

Accentul meu in engleza se poate schimba de la zi la zi și chiar în timpul conversației. Să vă explic!

Dacă sunt odihnită și relaxată, în weekend la plaja sau în vreo excursie: olandezii mă intrebă dacă sunt din SUA? Prima oara am zis ca li se pare, dar m-au intrebat vreo 3…

Dacă sunt odihnită și vorbesc la muncă în timpul conversației accentul meu se poate schimba: de la decent- la slavon pentru ca obosesc când încerc să explic multe lucruri.

Dacă sunt obosită și vorbesc la muncă: direct slavon, de nici eu nu mă înțeleg. Dacă sunt și agitată, nu cred că se înțelege mare lucru. Si în romană devin greu de înțeles și nu-mi găsesc cuvintele.

În scris, sunt mult mai bine ca acum 7 luni. Citesc acum cărți doar în engleză să mă ajute cu vocabularul și sunt foarte atentă când interacționez cu britanicii.

Acum, eu mă simt prost când nu vorbesc ok după standardele mele (că de eu am standarde la orice)! Românca din mine zice, ca nu chiar așa de rău- am colegi la care nu întelegi mai nimic și e un efort să înțeleg ce zic (nu-i frumos să zic nația). Îi pun să repede de 3 ori câte o întrebare. Multi dintre noi intuim mai mult, când ei vorbesc. Reperul meu de calitate: este atunci când am o discuție cu olandez și el nu mă pune să repet un cuvânt sau propoziție pentru că nu înțelege. Am colegi olandezi mai mari ca mine cu un accent foarte bun și un vocabular bogat. Sțiați că aici vârsta de pensionare este 68 de ani!

Tot pentru că e mediul internațional, uneori le repeți de două ori acelasi lucruru să te asiguri că au înțeles corect. Mai ales în scris- fiecare creier e conectat diferit la tolopogia limbii (ex olandezii spun numerele de sfarsit 81=18 în pronunție). Am avut multe încurcături în scris, pentru că eu scriam ceva și receptorul înțelegea altceva.

Nu aș fi observat cum mi se schimbă accentul dacă nu primeam feedback de la oameni și nu foloseam atât de mult limba. Cu timpul, sunt sigură că lucrurile se vor îmbunătății datorită practicii.

Mă uit la colegii mai tineri ca mine (nu contează țara, inclusiv Romania) și au un accent așa plăcut! Mă bucur pentru ei și mă gândesc că orice limbă se invață bine și ușor cu cât ești mai mic și cu cât de afunzi mai mult în practică și o auzi.

La un moment dat mă voi apuca să învăț și olandeză… mi-e groază de cum voi putea pronunța sunetele din gât și nas specifice lor! Olandezii politicoși sigur vor schimba pe engleză in conversatie, dacă mă aud cum le chinui limba!

M-am gândit că voi învăța multe lucruri cu schimbarea aceasta, dar nu m-am gândit că voi fi mai conștientă de nivelul meu de limbă engleză și de accent!

Mă uit pe feed-ul de pe Facebook. Multe poze si mesaje cu ultima zi de școala in Romania. Eu azi lucrez de acasa și îmi aștept copiii să vină de la școală.

Școala e la 10 min de mers cu bicicleta de casă și azi au avut oră de sport. Vinerea nu este ziua lor preferată, ci luni pentru că au o ora de arte. Săptămana aceasta, una din cele doua fete a avut test pentru primul nivel la diploma de înnot. Mai avem 5 săptămâni până se încheie anul școlar în Olanda.

A da, ne-am mutat în Olanda acum 7 luni. Nu contează motivele, contează rezultate pentru noi ca familie și ca indivizi. Ultimii doi ani au fost grei pentru mine din punct de vedere personal, datorita bolii tatalui meu. Am avut familia mea alaturi și printre tot stresul, agitatia și consumului emoțional am găsit timp să planific o schimbare la 180 grade pentru viata noastă. Nu e că mi-am găsit timp, ci că am găsit mai multă motivație să planific schimbarea A disparut anxietatea dată de creier atunci când crede că va pierde confortul zilnic. Mă gândeam să așterm un pic câteva ganduri și observații.

Azi, nu simt nostalgia ultimei zile de școală cum se practică în Romania. Sunt bucuroasă pentru că ai mei copii mai au câteva săptamăni de școală aici! Le ține mintea ocupată și mai merg la bazinul de înnot. De câteva săptămani au și biciclete de oraș și merg cu ele la școală. Ce magie! Fară trezit devreme dimineața, să avem timp să mergem 1 h în trafic, că să ajungem la școală, fară after school și program de ajuns acasă la 7 seara. Puf…fară oboseala constantă la sfârșit de zi!

Pănă acum toate ipotezele mele despre sistemul de învătămant de aici au fost confirmate. Prințensa, acum 11 ani este în plin în proces de transformare…pubertatea. Eu mă uit la ea și parcă înflorește! Are mult mai multă încredere în ea, E mult mai vocală și își definitivește stilul personal. A avut aceiași curbă de socializare și aici ca și in Romania când schimba școala. A reușit să treacă peste niște bariere de încredere. Dacă nu le întalnea și nu se lupta cu ele, nu ar fi reusit să evolueze. A luat un examen de înnot greuț (bazat pe teste de supraviețuire), a văzut diferențe de cultură și s-a adaptat, a văzut alt stil de predare și îi place, face mult mai multă mișcare zilnica și e mai activă. În cuvintele ei „simt că aici mă voi dezolva și voi putea ajunge acolo unde îmi doresc!”

Titirez, 8 ani e la fel de energică și îi place aici la școală pentru că e mai puțin stresată, se poate mișca în timpul orei, poate merge la baie, face multe proiecte de creație și se joacă cu copiii. E frustrată din când în când pentru că nu poate vorbi în olandeză la fel de cursiv ca în română. Și ei îi place să vorbească tot timpul… Nu-i place de asemenea că nu face gimnastică aerobică ca în Romania. Încă mai cautăm un club care să o muncească mai mult.

Nu vreau să vă descriu cum e sistemul, ce înteleg eu din el și cum comunic cu profesorii. Fiecare are o percepție subiectivă și pentru fiecare e diferit. Pot doar spune că ne e bine și s-a îmbunatațit rutina zilnică, iar lucrurile care contează pentru mine ca părinte sunt în direcția buna.

Tot procesul să ne adaptăm nu a fost ușor și nu mă refer la diferențele de culturi, ci l-a adaptare pură a corpului, a minții. Am trecut toată familia prin curba adaptării, corpurile noastre s-au resimșit fizic pănă când creierul a zis că avem o rutină nouă și nu a mai bagat de seamă că nu văd aceiași senzorii din Romania. Am fost oboșiți, nervoși, sistemul de imunitate scăzut, frustrați. Viața de familie s-a deteriorat un pic, până ne-am simțit toți mai confortabili. Pare că am trecut de o etapă grea, dar încă nu e ușor pentru că sunt multe informații pe care nu le știm și lucruri la care trebuie să ne adaptăm. Suntem constienți că lucrurile bune, evoluția nu vin decât cu muncă, adaptare și după etape grele. Nu e greu și rău, e greu și bine!

Per total, suntem mai bine ca acum 6 luni. Văd lucruri ce s-au îmbunătățit în viața mea, a noastră, dar cel mai important pentru mine văd dovezi că copiii mei se pot dezvolta și își pot atinge pontețialul!

Sunt multe diferențe mici, mari care îmi plac aici, ne fac bine și sper să rămană așa în timp. Nu voi incepe o enumerare a ce e diferit aici ca societate, sistem, abordare. Important e că e un loc unde am evoluat și ne putem trăi și crește copiii mai puțin stresant față de ce am experimentat până acum.

Și să nu credeti că ne-am oprit din a fi români. Talentele noastre de romani, ne ajută și fac parte din personalitatea noastră. Eu personal mă bucur că pot avea experiența ambelor societăți. Ține de noi, să decidem unde ne este bine și ce putem accepta sau nu. Ca să fiu sinceră, pare că suntem o comunitate așa mare in afara tării, încât nu am simțit pană acum lipsa limbii. În trasportul public, în călatorii, la cumpărături tot timpul aud românește. Cobor din avion în altă tară aud românește.

Citisem la un moment dat că românii care trăiesc în afara țării sunt pe locul 2 ca diasporă dupa sirieni. Nu cred că e doar un efect după comunism, ci e un efect constant in istoria noastră. În fiecare epocă au fost multi români în afara țării, pentru că evenimentele constante ne-au făcut să ne adaptăm și să ne găsim un alt cuib. Doar ca pe la 1800 nu erau statistici să-i numere…

Cred că cel mai bun lucruru pe care îl învăt acum, este relaxarea și trăirea în prezent. Cam târziu dacă mă intrebați,…dar pentru moment am timp și un mediu care să mă ajute să fac acest lucru. Și dacă mama e bine…toată familia e bine!

Cel mai mare șoc pentru mine anul acesta, a fost pre-purbetatea mai vizibila a Drei Prințesa (aproape 9 ani). Ce Covid, ce restricții…să realizez că copilul meu nu mai este bebeluș și că nu o mai pot lua în brațe cu totul…și să-i văd transformarile către adoleșcentă a fost un punct de mini depresie și realizare a realității pentru mine ca mamă!

Dra Prințesă a început cu semne mici încă de acum 1 an: schimbare miros transpirație și creștere păr. Am realizat că nu mai este bebelușul meu frumos, când i-am observat că are semne de creștere sâni. Am fost acum 1 an la un medicul edocrinolog, să mă asigur că suntem într-o dezvoltare nomală. După o verificare, suntem ok -pare că așa e ritmul de dezvoltare al copilului și nu e ceva nemaintâlnit dacă pubertatea începe să dea semne la 7 -8ani.

Mă gândeam să împărtășesc cu cine este interesat să citească, cum ne adaptăm noi la schimbarile prin care trecem atât ca informații, cât și ca suport moral.

Dra Prințesă a început să conștientizeze că se produc schimbări interioare de aproximativ 9-10 luni. Am început cu schimbările fizice acum aproapre 2 ani, emoțional mai târziu și pentru că este foarte conștientă de emoțiile ei, pune multe întrebări. Ea a oberservat că este mai nervoasă, ca a început să aibă episoade de furie. Prima reacție a fost: Mama ce se întâmplă cu mine! Am început să discutăm despre emoțiile ei și să-i explic că sunt normale și trebuie să învețe să le gestioneze.

Ca părinți, trebuie să discutăm cu copil despre schimbări, chiar dacă nu inițieaza ei discuția. Eu am încercat sa-i explic și să-i povestesc despre cum se transforma corpul unei fete/femei de la gradiniță. Am avut tot timpul o adaptare a informațiilor reale conform vârstei. Acum pare că a venit momentul să i explic lucruri cu subiect și predicat!

Am apelat bineințeles și la cărți care să le explice anumite lucruri despre pubertate și să le introducă noțiuni noi de biologie și lucruri utile și despre sexul opus. Informațiile sunt adaptate vârstei ex: prezervatiuvul este descris ca o modalitate să te protejezi de boli și să nu faci copii si nu se explică tehnic cum se utilieaza sau care este procesul. Copilul meu a citit varianta Ce se întâmplă cu mine, pentru fete Susan Meredith. A ajuta-o și i-a plăcut!

Încă de la vârste foarte mici, noi am discutat cu fetele de unde vin copii, ce este menstra, cum crește copilul în burtică, dar cu un discurs adaptat vârstei. Am început cu o poveste despre oul și peștișorul, burtica mamei și păturica din burtică. Copiii pun întrebări, dar nu intră prea mult în detalii, nu vă speriați! Am observat că dacă le raspund logic la întrebare, nu vor să dezvolte mai departe și să intre în amănunte care ar fi un pic intime.

Cum Dra Prințesă îți dezvoltă și descoperă corpul și emoțiile, am făcut avut ca acțiuni la care m-am gandit:

-am discutat cu ea despre ce urmează să se întample și tehnic i-am aratat cum trebuie să acționeze când va apărea ciclul menstrual. Am avut discuție despre diferențele între absorbante, tampoane interne și ca ar putea să se simtă rău. I-am explicat despre experiența mea, inclusiv cum a evoluat după ce am născut. Informații pe care i le voi tot repeta, cu singuranța!

-încerc să avem discuții constante și să-i răspundem la întrebări. După ce a citit cartea despre „Ce se întamplă cu corpul meu?” a avut câteva întrebări și zilnic are nevoie să-i validăm ce crede și simte.

-subliniem lucrurile negative la care trebuie să aibă grijă, ca abuzul sexual, care sunt implicațiile ingienei corporale, etc.

-am participat la doua cursuri organizate de compania la care lucre: „Educatia sexuala: ce ar trebui sa stie copiii si cand?, Sexualitatea intre 6-9 ani și 10-14 ani”, susținute de de Simona Nicolaescu. Aceste cursuri mi-au validat modul meu de gandire și cum am acționat pană acum. În plus, m-au pregătit pentru urmatoare perioada, 10-14 ani.

Las aici un rezumat din perspectiva mea:

6-9 ani

• primul pas pentru ați ajuta copilul, este să te cunoști pe tine și să întelegi sexualitatea ta, să-ti pui întrebări și să te uiți la ce ai învățat tu în copilărie și pe propia piele.
• de ce să vobești cu copilul tău la 6 ani? Dna Nicolaescu ne-a dat 6 motive: copiii sunt curioși, pregătești terenul, previi anxietatea pubertății, fete si băieții primesc educație, previne abuzurile sexuale, îi ajuta să ia decizii sanatoase despre corpul lor.
• dna Nicolaescu ne recomda ca orice discuție să aibă la bază urmatoarele elemente: încredre, responsabilitate, fapte și valori
• părinții joacă un rol important în formare imaginii corporale și a imaginii de sine a copilui
• discutații despre ce înseamnă relații adecvate, ce înseamnă iubirea și respectul într-o relație
• atenție la gesturile neadecvate ale copilului: dacă sunt persistente e bine să implicați un specialist.
• există pe youtube filmulețe adaptate vârstei pentru a exprima vizual anumite întrebări.

10-14 ani

• princiipiile de mai sus se pastrează, întrebările devin mai complexe
• citiți împreună despre tipurile corporale și diferite ale oamenilor: ectomorf, mezomorf, endomorfsursa poza
• documențați-vă împreună și răspundeți la întrebările copilui
• permite-i să eșueze până când găsește calea spre informație/soluție
• oferă spațiu pentru intimitate și libertate de expresie (ex: nu certăm copilul că se uită prea mult în oglindă)

Aceasta este prima mea experiență și trebuie să am grijă cum ofer informații, pentru că de cele mai multe ori avem doi copii care asistă la răspunsuri. Ca orice parte a educației copilul nr 2, copie mult de la primul și sare niste pași. Mă ajută mult ca amândouă sunt fete!

Ceea ce mai cred că este important în afară să-i ofer un exemplu, este implicarea tatălui în discuții. Acum începe să aibă un interes mai exprimat catre băieți și are nevoie să-i validăm ce simte: cum știu că un băiat mă place? ce este normal într-o relație băiat-fată și ce nu?Și da ajută când suntem 2 și avem o întrebare dificilă :)!

Cred că ne-am adaptat și cred că cel mai greu în acest moment, este ca mamă să mă deconectez de la copilul meu cum era la grădiniță și să mă conectez cu noua lui personalitate în modelare. Emoțional și eu sunt într-o transformare, retrăiesc pubertatea mea și conștientizez de ce fac anumite lucruri ca adult. Sunt mult mai conectată cu mine!

Va urma…

Cum nu vreau să treacă un an!!!! de când nu am mai scris și cum unii dintre voi m-ați întrebat de ce nu am mai publicat…am găsit câteva momente libere să o fac.

Viața offline cu un job care îmi place, cu doi copii, un soț și cu familie extinsă, m-au făcut să am din ce in ce mai puțin timp liber. Să zicem că găseam o oră să scriu, dar nu mi se parea că scriu coerent. Mintea mea e uneori un haos și mi s-a părut mai important să mă focusez pe ai mei și să mă reapuc de hobby când voi simți.

Încep prin a vă spune că mă gândesc serios să încep un fel de Podcast despre educație și familie. Pare mai ușor decât scrisul. Văd multă informație pentru parenting până la 5-6 ani, dar după acestă vârstă din diferite motive, e o lipsă de perspectivă asupra interacțiunii, educației copiilor mai mari. Mai ales perspective concrete cu ceva atitudine pozitivă. Să văd dacă reușesc!

Până la Podcast, să facem un mic update asupra situației actuale!

Madam Furlifus (5 ani) grădiniță grupa mare tot curoajoasă, își face prieteni rapid, se integrează și intrarea ei la școală va  însemna ca o etapa minunată se inchei. Dupa 6 ani de mers la aceiași gradiniță (2 serii de copii), cu aceiași oameni, va trebui să mă străduiesc să mențin și altfel legatura cu aceasta parte a vieții mele. Ador să îmi duc copiii la grădiniță, să conversez cu dna educatoare, să văd copiii mici. Curaj, că voi trece și peste asta! 🙂 Apropo, vă reamintesc că e o grădiniță de stat!

Madam Furlifus o copie mult pe sora sa și mă uimește cu ambiția pe care o are. A prins repede literele și cifrele. Mă cicălește să citească și ea sau să facă adunări, a învațat rolul surorii ei în engleză și din decembrie mi-l tot repetă. Mă simt norocoasă, că are cine să o învețe: sora ei. Lucrurile au venit așa de natural cu al doilea copil, fară să mă straduiesc eu ca părinte să o învăț vreo literă sau cifra.

Zic că am avut noroc că am fost riguroasă cu copilul nr 1 în educație, reguli și principii de comportment a familiei extinse. Noroc zic, pentru că ce copie al doilea copi de la primul- nu poti controla și e mai greu să corectezi dupa doi copii!

Prințesa (8 ani) mi-a spus să vă zic, că-i plac unicornii! 🙂 Suntem de doi ani la o școală particulară,  acum clasa a -2-a. E un copil creativ, cuminte, logic, care din lumea ei interioară naște povești și are încercări timide să creeze cărți. Îi place matematica și a făcut progrese frumoase în ultimul timp.

Am avut un incident cu o fetiță anul trecut care o tot agresa ciupind-o și deranjand-o. S-a rezolvat: noi am discutat cu copilul nostru să fie mai fermă și să își exprime punctul de vedere, am discutat cu doamna învățătoare și Prințesa a comunicat când s-a mai întamplat. S-a rezolvat și peste vară lucrurile s-au liniștit.

A mea fiică, nu înțelegea ce anume o făcea pe colega ei să se ia de ea și să simtă nevoia să o ciupească. Inainte de 1 iunie 2019, am intrat in clasă și erau ele doua, iar colega îi dădea o mică palmă ușoara. Nu am înnebunit, mi-am luat copilul și m-am dus direct la  învățătoare! Bănuiam că nu suntem singurii care avem probleme cu colega și avem deja în cap un plan B: să mă adresez direct mamei și celorlalți părinți. Trist este că un copil care e agresiv sub orice formă, reflectă agresivitatea cu care adulți apropiați îl tratează/o tratează. Prințesa zicea depre colegă că minte și că  pare că ține mult în ea. Anul acesta școlar colega a dovedit că nu respectă personalul din școală cu expresii pe care sigur le-a auzit acasă. A primit sancțiuni disciplinare, colega.

I-am explicat copilului meu de ce cred eu că reacționează așa. Avem discuții încă și ce nu reușeste să-si explice vine și vorbim. De obicei se descarcă înainte de somn. Vorbim și despre băieți. Vorbim cu amandouă, timid încă! Dacă Madam Furlifus e foarte naturală în comunicarea cu băieții și se exprimă clar când are un interes, Prințesa e mai introvertită și timidă. Încercăm să gestionăm reactiv momentan această zona.

Din primăvara anului trecut (7 ani jumatate), Prințesa are semne de prepubertate. Transpirația o gestionăm cu un deo stick bio și epilăm mustața cu ceara.

Referitor la epilarea mustății, ea a venit la mine să-mi spună că se simte ciudat, că arată ca un băiat. Prima reacție: i-am zis să mergem împreună la cosmetică. Ea de mică a mers cu mine prin saloane de cosmetică și întelegea procesul de epilare. Pentru că pare că are rezistență la durere, nu m-am gândit la alte variante. Crema, aparatul de ras le-am exclus din start, fiind foarte dăunătoare  pentru firul și pielea sa. Am văzut opinii și mame care își epilează definitiv fetele de 10-12 ani. Nu avem încă cercetări pentru tipul acesta de epilare. Nu mă risc eu, de ce aș încerca cu copilul  meu!

Ceara e o metoda e epilare testată de mii de ani…și cu durerea trebuie să se învețe. Ce m-a surprins discutând cu dna de la cosmetică pe această temă (nici ele nu recomanda epilarea definitiva), a fost o fetiță de 11 ani la manichiura. Mi s-a părut drăguț la început, ea cu mama ei activitate frumoasă… până când am văzut că-i facea manichiura semipermanentă. Doctorii dermatologi nu ne recomandă nici nouă adulților expunerea la lampa UV, știu persoane ce au făcut alergi de piele la mâini. Eu văd pe propia piele efecte secundare. Oare de ce să accepți să faci așa ceva unui copil?

Interațiunea dintre ele ca surori este frumoasă în general. Oboseala le face nervoase și se certă pentru  un timp scurt. Când am nervi le las, când NU ne certăm toate 3. Cea mare se tot plange că nu-i convine că o copie în multe lucruri cea mica. Eu ca sora mai mare am discuții cu ea, cum m-am simțit eu cu sora mea mai mică și că este o resposabilitate. De multe ori cea mare o corectează sau o sfatuiește pe cea mică, fară ca eu să îi cer. Îi place să fie sora mai mare, dar obosește uneori și o înteleg.

Pentru că în ultimile 6 luni sunt plecată cam lunar 2-3 zile de acasă, Madam Furlifus are o  nevoie să stea mai mult cu mine. Când plecam o dată la 2-3 luni câteva zile nu se simțea,  dar acum sunt din ce mai vocale că nu le convine că plec așa de des. Îmi spun că tati e mai amuzant cu el, că se joacă și sunt mai relaxate la ora de culcare, dar că vor să stea cu mine chiar dacă sunt plictisitoare! 🙂

Eu sunt mama plictisitoare, cu reguli, care face cercetare îndelungată când i se pare că e o decizie importantă pentru educația lor, care e uitucă de multe ori, ametiță și nervoasă. Sunt mama care preferă să le creeze experiențe practice din care să învețe rapid, care își ascultă copiii când au dreptate și care consideră că o discuție cu ei e mai ieftin și cu rezultate decât mersul la psiholog (!!!! ce ne educă ele când le apucă imitatul cum eu și al meu soț ne certăm…). Sunt mama obosită de multe ori, uneori haotică, impiedicată, care incearcă să facă o multitudine de roluri în același timp și nu îi prea iese. Sunt  o mamă care s-a mai relaxat cu deciziile zilnice și micile drame, dar care se uită cu inima strânsă la viitorul copiilor ei.

Sunt o mamă care are ajutorul și suportul soțului în principal și care vede zilnic cât contează acest lucru.

…sunt o mamă norocoasă, cu doi copii care indiferent cum sunt mă iubesc!