Cum devii adult?

Vroiam intial sa va scriu despre cum a fost spectacolul „Frozen” de la Sala Palatului( spectacol local, non Disney). Sa sumarizez: mi-ar fi parut rau daca as fi dat banii pe bilete. Eu sunt invatata cu profesionalismul de Zurli, cu dedicatia de la Tandarica, cu inovatiile Mirelei Retegan….. ce a fost la „Frozen” consider ca au incercat sa incropeasca un spectacol pe fuga, cu minime investitii si sa foloseasca trendul cu nebunia Elsa. Pot sa gresesc, dar sala nu era plina, iar Printesa a spus ca a fost frumos; nu ii  erau ochii plini de lumina ca in alte parti si nici nu a spus la toata lumea cum a fost ea la spectacol.

Revenind, am citit un articol foarte corect si bine argumentat despre relatia dintre doi adulti cu copii si de ce s-au inmultit divorturile. Vi-l recomand!

Ultimul an pentru noi ca familie a fost destul de complicat, cu schimbari de joburi la parinti, cu un accident al Sportivului, cu lupta mea pentru a ma imparti in 5 locuri si a reusi sa impac pe toata lumea, cu multe situatii complexe ce uneori ma aduc la epuizare mentala. Deci si relatia noastra de adulti a devenit complicata, mai ales ca vine dupa fondul a 5 ani de 2 copii mici si multi pitici mentali :).

Eu pot spune ca in ultimul an am invata multe despre mine. Copiii si oglindirea gandurilor mele in vorbele lor, ma fac sa realizez zi de zi cine sunt de fapt si cate „bagaje” aduc  din copilaria mea. Am diverse revelatii si realizez ce actiuni din familia mea au adus la un obicei de al meu ca adult. Ex: eu cand eram mica vroiam sa ma fac gospodina, ca bunica mea. Tatal meu tot timpul ma certa: ” cum vrei sa te faci tu gospodina? Esti fata desteapta, poti mai mult!” Acum realizez ca vroiam sa fiu de fapt ca bunica mea si sa impart dragostea pe care ea ne-a aratat-o cand ne facea de mancare, cand facea curatenie, cand avea grija de noi. Am realizat ca asta imi doresc si eu si ca uneori actiunile pot ajuta mai mult decat prezenta mea fizica in familie.

Cred ca devii adult cand incepi sa ai copii si responsabilitatea lor. O relatie intre doi adulti e cu atat mai complicata, daca tu in familia ta nu ai avut un exemplu de gestionare sanatoasa a conflictelor, de comunicare cum se intampla pentru multi din generatia noastra. Parintii nostrii au reusit sa ne creasca cum au stiut ei mai bine si noi trebuie sa-i depasim fiind alta generatie.

Cumva ma sperie rata divorturilor( nu ma refer la cele cu motive justificabila ca agresiunea fizica) din jurul meu si ma intreb de ce nu lupta! Pentru ca nu stiu cum sau nu isi dau seama unde e problema de fapt. Ca si familie suntem in stadiul in care incercam sa ne invatam copiii sa nu mai doarma cu mine. Vom  reusi intr-un punct dar e greu la inceput: eu ma simt rupta intre doua parti una de mama si una de sotie.

Apoi conteaza enorm si timpul de calitate( chiar daca e scurt), pe care il petreci cu partenerul. Conteaza si atentia pe care I-o dai lui sau ei. In general, armonie de lunga durata nu exista si copiii trebuie sa vada acest lucru si sa invete cum sa gestioneze o relatie cu persoana iubita. Inteleg ca e si foarte important ca copii sa vada si sa inteleaga ca exista si timp pentru parinti.

Eu ma simt cu adevarat adult dupa al doilea copil. Ma simt responsabila si stresata de toate micile task-uri zilnice si tine doar de mine cum imi invat mintea sa gestioneze acest stres. Presiunea pe care o pun eu pe mine pentru orice trebuie sa fie mai calibrata si sa eman catre familia mea atentie si relaxare.

Si pare  greu, foarte greu! Mi-am demonstrat de multe ori ca pot orice sa fac doar sa ma comit cu tot sufletul la cea actiune si sa am rabdare. Si partenerul trebuie sa aiba rabdare! Si copii trebuie sa nu simta si sa ramana echilibrati…. Si mai trebui sa depasesc si oboseala fizica…complicat dar lqa sfarsitul zilei traiesti si nu doar supravietuiesti. Cred ca in momentul in care traiesc e cel mai sanatos pentru mine. Sa supravietuim putem cu totii sa o facem, insa sa simtim intr-adevar ca „traim” e un proces de invatare, e o etapa de dezvoltare pentru mine cel putin.

Cred insa ca suntem pe drumul cel bun!

Sper ca suntem pe drumul cel bun :)!

 

 

Negocierea intre parteneri

Cine nu ma stie sau nu ma citeste, ar trebui sa stie intainte sa citeasca acest articol, ca nu sunt o persoana care nu pune prea mult pret pe parerea celorlalti si ca imi place sa gandesc si sa actionez  dupa „intelepciunea” mea si nu a altora.

Acum vreo doua zile, eram cu copii singura in oras. Sotul meu, era la un concurs de MTB la Sibiu. Un adult cu doi copii mici in societate, se descurca mai greu mai ales daca cel  putin un copil este mai energic.  Intr-o discutie la masa, ma trezesc ca afirm:

” Nu am negociat bine cu sotul meu!”( referitor la situatia mea de mama singura cu copii in oras).

Am auzit aceasta expresie in societatea la un moment dat, nu cred in ea, atunci de cea am spus-o?  Nici macar nu era adevarat….. In drum spre casa, copiii dormeau si eu reflectam la ce am spus.

Am o relatie de 14 ani de zile, o relatie in care am crescut impreuna si am evoluat. Pe noi casatoria nu ne-a schimbat radical, stiam ce sa asteptam unul de la celalat. Poate doar ne-a relaxat. Nu am simtit niciodata ca este nevoie sa negociez ceva cu sotul meu! Adica, da nu e o relatie perfecta, insa cred ca am o relatie functionala pana acum.

Negocierea e un termen „urat” pentru un cuplu.  Din cate stiu eu, negocierea e mai mult o lupta a orgoliilor, daca vrei sa faci business o faci si fara sa ajungi la negociere. Necesita doar un pic de strategie( „intelepciune” din experienta mea profesionala 🙂 ).

Eu cred ca intr-un „cuplu de succes” pe langa comunicare, compatibilitate sexuala si compromisuri, trebuie sa existe si o „constiinta” si control al propiului orgoliu. Noi nu am simtit niciodata nevoia sa iesim cu prietenii separat. Pana la aparitia copiilor faceam totul impreuna.  Acum avem activitati separate pentru ca trebuie sa stea si cineva cu copiii sau nu putem fi amandoi in acelasi loc sau ne gandim si la binele lor. Asa ca facem cu randul, cand  e vorba de pasiunile celuilalt.

Eu inteleg si apreciez pasiunea sotului meu. Consider ca a gasit un hobby foarte bun pentru familia noastra si stiu sigur ca si-a cautat o pasiune care sa nu fie in conflict cu fetele lui. Dupa doi copii simti  nevoia ca adult sa ai o ocupatie care sa te ajute sa te relaxezi mental. La el e bicicleta si concursurile de MTB. La mine e scrisul! Ne intelegem aceste pasiuni, ne ajutam si ne sustinem. Practic ne respectam si lucram sa fie functionala familia. Nu zic ca nu avem si uneori mici dicutii pe acesta tema dar cred ca tin de strarea din acea zi si nu de acceptarea hobby-urilor.

Asa, ca nu simt ca pierd ceva, nu simt ca imi este atacat orgoliul, nu o simt ca pe o povara cand el pleaca cu bicicleta si eu stau cu copiii. Sincer, de ce ai simti nevoia sa „negociezi” ceva cu partenerul tau? Nu suntem amandoi in aceiasi barca? Nu intelegi si accepti pasiunea lui?  Cu ce te ajuta sa te simti bine cand crezi ca ai obtinut ceva pentru actiunea? Ar trebui sa te ajute  ca el se relaxeaza, se bucura ca face ceva cei place, ca are alt tonus in relatie dupa.

Deci? Ce, e prostia asta: „nu am negociat bine cu iubitul meu?”  Daca ma gandesc bine, spune multe despre frustrarile unei personae acesta afirmatie. Eu cred ca am spus-o pentru smalltalk si ma stiu ca mai spun prostii sa umplu „un gol” in societate.

Negocierea intre parteneri nu trebuie sa exista. Exista  explicatii, respect si poate mai  multa strategie din partea femeii ca sa nu ajunga intr-un punct de conflict :). Adica mai multa intelepciune si rabdare.

Orgoliul ca si in business, intr-o relatie functionala nu  ar trebui sa existe…. si ma refer la acel tip de orgoliu negativ ce ne face sa nu vedem „padurea” si sa vedem doar copacii.