Cand iubitul devine tati?

Din categoria ” oare sunt cu capu?” 🙂

Cu toţi avem nume de alint pentru parteneri noştri. Când nu aveam copil, mi se părea foarte ciudat să aud la cuplurile cu copii strigându-se într ei „mami” şi „tati”. Acum mă enervează că mă mai trezesc şi eu că mă adresez cu „tati”. Ce-mi veni să scriu despre aceste lucru?:) Păi face parte din procesul de transformare a unei mame şi e cam ocolit :)!

Bine, bine… apelativele sunt discutabile dar cred că începi să strigi „tati” când partenerul tău devine mai mult un „obiect” decorativ şi pe care identifici mai mult ca tatăl copiiilor tăi decât ca şi iubit. Eu mă lupt cu acest apelativ pentru că o dată instaurat nu voi mai putea scăpa de el.

Deci, cum devine iubitul „tati”? Ce se întamplă în structura noastră emoţională?În exeprienţa mea de 10 luni ca şi mamă, am observat că iubirea pentru copil creşte în timp, iar iubirea faţă de partenerul tău „staţionează”. Probabil este şi normal.

Dacă în primele luni, mă adaptam la noua mea identitate, mă adaptam să-l văd probabil şi pe şotul meu ca şi tatăl copilului meu. Însă cred că e periculos pentru un cuplu ca şi partenerii să se vadă doar ca mamă şi tată. Femeia ca mamă, devine foarte protectivă faţă de copill, inclusiv dirijând toate emoţiile sale către el. Astfel nu-i mai rămâne prea mult pentru partener. Cu cât mama nu conştientizează acest lucru, cu atât situaţia cuplului va fi şi mai complicată.

Viaţa unui cuplu în primi ani ai copilului, cred că se transformă şi ea şi învaţă să funcţioneze în trei. Copilul trece pe primul loc şi cred că femeia este singura care poate „dirija” ce se întâmplă în viaţa de cuplu. Bărbatul poate doar să aibă răbdare. Tare sunt curioasă să văd care ar fi perspectiva „cuplului” prin ochii unui proaspăt tătic( şi aici nu mă refer la viaţa sexuală, care e de la sine înteles că lasă de dorit)!

Îmi este dor să petrec măcar doua zile cu al meu, singuri, să ne regăsim. Pentru mine cel puţin, se întâmpla următorul fenomen: mă ataşez din ce în ce mai mult faţă de Ioana, dar simt aşa ca o mică prăpastie sentimentală, dacă îi pot spune aşa, între mine şi el. Ca şi cum nu ne-am fi vorbit de 10 luni!

Probabil învăţăm amândoi cum să ne comportăm cu noi 3. Este un proces în derulare, unde trebuie să fiu conştientă că el are răbdare până la o anumită limită şi eu controlez cât mă voi îndepărta în cuplu. Offf, cum trebuie să le facem pe toate noi femeile! 🙂 Glumesc! Sigur e cel puţin ciudat pentru ei să nu ştie „cum  să ne apuce”!

Şi deci pentru mine, care nu sunt chiar aşa de obosită, chiar aşa de stresată e o provocare chiar să mă controlez să-i nu-i spun „tati”! Chiar dacă această perioadă este un test pentru relaţia noastră nu trebuie să uit că pentru mine el este soţul meu, pentru fiica mea el este „tată”! Sper totuşi să nu dureze prea mult perioada acesta în care mă simt un pic „înstrăinată” de sentimentele mele pentru cel de lângă mine.

Voi cât ziceţi ca durează? 🙂