Emotii 2

Una dintre partile bune ale statului acasa in concediu de maternite, este ca ajungi in sfarsit sa te confrunti cu emotiile tale. Acum trei ani, eram novice in sentimente pentru propiul copil. Recitindu-mi gandurile, incerc sa le compar cu ce simt acum.

Eu sunt o persoana activa, echilibrata( obiectiv vorbind), a carui creier are nevoie de ceva preocupari. Cand  am mintea  libera, incep emotiile, amintirile, sentimentele in avalasa. La primul concediu de maternitate, eram panicata si emotiva doar pe ce tinea de bebe: credeam ca nu pot avea grija de el. Practic mi-a luat 3 luni sa ma relxez, sa ma deconectez, a fost un exercitiu bun pentru mine sa invat sa ma relaxez in afara job-lui, eu fiind pana atunci cam straina cu acest lucru. Dupa reintorcerea la munca si experienta primului an de Seriful Kelly( Ioana :)), am ajuns sa ma pot conecta si deconecta la diverse roluri din viata mea intr-un timp foarte scurt( recunosc ca mi-a luat ceva timp si am avut nevoie si de ajutorul familiei). Am facut cunostinta si cu minunatele sentimente si „uimiri” pe care ti le poare  oferi un copil.

Acum ma confrunt cu emotii si amintiri. Imi aduc aminte de episoade din copilaria mea, de oameni dragi mie si ma emotionez. Retraiesc doruri si sentimente din trecut, personalitatea mea parca incearca sa iasa la suprafata. Nu stiu daca are logica ce zic…. ma refer la personalitatea de baza, cea cu care nu am luat contact si pe care o analizezi prea putin pentru ca esti prea ocupata cu rutina zilnica, cu copii, jobul, familia. Adica BAZA! Instinctiv ma bucur pentru ca practic e ca o curatenie, trebuie sa iasa din sistem sentimente refulate. Probabil ca si starea mea fiziologica dupa nastere ma ajuta. Are si lauzia avantajele ei!

Mi-am adus aminte cat de mult contemplam eu plopii noaptea din balconul camerei mele  sau cum le urmaream umbrele, era un exercitiu de meditatie. Mi-am adus aminte de prajitura pe care tata ne-o facea intr-o iarna cand mama era in spital si noi eram singuri acasa: foi de napolitana, crema din nutela, unt si miere. Cea  mai buna prajitura ! Mi-am adus aminte de bunici. Mi-am adus aminte de cum eram in liceu, de cum iubeam sa imi aleg carti despre civilizatii si istorie de la biblioteca si librari, cum stateam si ma cufundam in cate o carte pana sa o cumpar. Si cel mai important mi-am adus aminte chipul mamei mele!

 

La primul copil am invat ca te poate  ajuta sa-ti vindeci ranile emotionale si te poate ajuta sa-ti intelegi parinti, sa te impaci cu greselile din trecut. Bineinteles daca te lasi un pic prada emotiilor si esti deschis. La al doilea copil, procesul continua si simt ca ajung la o recunoastrea a  „bazei”!

Sigur va fi o evolutie! 🙂

Ma intreb tatii au si ei acest avantaj de vindecare?

 

P.S Seriful Kelly este numele unui personaj de desen animat, o pisicuta. Ioana ne corecteaza cand o alintam altfel.

 

 

Noul job, de mama

Randurile de mai jos vroiam sa le scriu de ceva  timp, poate le va citi si fiica mea candva si poate o va  ajuta sa ma intelega. Acum am putin timp, e racoare,  liniste.

Dupa o sarcina usoara, nastere usoara, recuperare normala( daca mai zic usoara nu o  sa ma credeti), am ajuns acasa. La noua noastra casa( ne mutasem de cateva luni), cu o durere de cap infernala ce nu trecea si cu un bebelus.  Emotionata ai zice ca eram?! Emotionata am fost si am plans un pic cand am auzit-o prima oara in sala de operatie. Emotionata am fost cand am vazut-o prima data  si am pus-o la san, in spital. Acum nu eram emotionata, eram speriata!!!   Cum sa nu fiu speriata! Primul copil! In spital a fost usor, ca nu eram in camera cu ea si ma duceam doar la programul de alaptare. Acasa eu eram master of disaster!

Aveam o durere de cap, bebe plangea, familia care se pregatisera frumos sa ne intampine, emotionati, se uitau la mine sa zic ceva… eu eram cu gandul la ce ma fac acum, cum ii fac  baie, cum o schimb, cand ii dau sa manace, de ce nu am inca lapte, unde e instinctul matern?! Ma sufocasera toate gandurile care pana atunci  le-am evitat.  Dupa ce mi-a trecut durerea de cap, ma asteptam sa ma loveasca insitinctul matern, sa-si spuna un spiridus cum  sa ma comport cu copilul, sa ma ghideze la prima baita, sa-mi traduca plansetul! Unde e bucuria materna, de ce nu sunt fericita! Ma bufnea plansul! Pe mine? Ce eu nu-mi pot controla hormonii? Ca doar se exagereaza cu starile hormonale si sensibilitatea la inceput!

Prima baita, de fapt primele 3 baite, le-am facut impreuna cu nana. Noroc cu Ramona, ca ne-a invatat si mi-a dat incredere ca pot sa-i fac si eu baita. Multumim nana! Prima seara cu schimbat de scutece la 2-3 ore, a trecut cel mai greu. Abia asteptam in gandul meu, sa scap de schimbat scutece. Si mai aveam atatea de schimbat! Abia acum o intelegeream pe  mama mea!

Prima luna  a fost horror! Eram de pe alta planeta cazuta pe Terra cu un bebe! Si nu era returnabil! Nu prea stiam eu ce sa fac cu bebe cand plange si ii dadeam sa manace. Saracuta, manca ca o puneam la san dar o durea si burtica pentru ca nu reusea sa digere intre mese si ea plangea si mai mult! Eram intr-o alta realitate! Una unde trebuia sa invat sa fiu mama! Toata teoria mea era parca de  ne pus in practica. Simteam ca nu am timp sa mai fac nimic altceva decat  sa  stau langa ea, simteam ca daca plec de langa ea o sa se intample o nenorocire…Igiena personala zilnica si mancarea erau un lux. Erau minute pretioase private pe care le aveam de relaxare. Noroc cu buni si cu tati care m-au ajutat sa  am doar o singura grija: bebe, ma chemau la masa, imi aduceau ceaiul, ma ajutau  sa mai dorm.  Ma obligau sa mai ies la aer in curte, sa ma ajute  cu moralul. Ma plimbam intr-o zi printre frunzele uscate din livada,  imbracata cum nimerisem si plangeam. De ce plangeam?  Nu stiu? Plangeam poate ca ma simteam neputincioasa, sau poate ca eram speriata, sau poate ca vroiam viata mea fara responsabilitati prea mari inapoi! Ma uitam prin tine! Clar eram cu capu’! Hormonii se jucau cu mine! Mi-am dat seama la un moment dat ca practic ma debulam: invatam sa fiu cu o noua personalitate, ceea ce nu mi-a zis nimeni ca trebuie sa fac.  Eu, hai sa zicem femeia 🙂 de pana atunci, cu munca mea, cu visele mele, cu poftele mele, cu iubitul meu, cu ambitiile mele, trebuia sa devin mama. Adica o alta persoana trebuia sa traiasca in armonie cu mine! O mama!

Primele trei luni se spune ca esti in al 4 „trimsestru” de sarcina. Atunci bebe se adapteaza la mediul inconjurator. Dar si mediul inconjurator se adapteaza la bebe. Procesul de invatare a fi mama, e un proces continu. Inveti in fiecare zi si sentimentul matern se dezvolta si creste. Prima luna a fost mai grea. Dupa aceea, m-au mai lasat hormonii in pace,  am capatat putina incredere in mine ca nu omor copilul! Am invatat sa ne aclimatizam una cu cealalta. Am descoperit ca o pot linisti si daca o iau in brate, ne plimbam, dansam, cantam! Am descoperit ca doarme mai bine la mine pe burtica  mea! Si ce frumos sentiment este! Am descoperit ca nu plange decat daca are nevoie de ceva si ca poate manca si la mai mult de 2 ore! Mi-am descoperit copilul superb, pe care il iubeam! Dumnezeu a facut bebelusii asa frumosi, ca sa ne indragostim de ei! Si culmea, mi-am dat seama ca m-am redescoperit pe mine! Ma pierdusem undeva prin praful Bucurestiului si copilul meu frumos m-a ajutat! Nu ma asteptam la acest lucru: sa ma ajute bebe pe mine!

Natura iti da putere, rabdare sa ajungi sa ai instinctul matern, dragostea materna, sentimente ce cresc o data cu copilul. Acum cand sunt mama( in devenire) imi inteleg parintii, unele decizile ale lor, imi explic multe. Nu as fi trecut asa usor peste perioada mai grea fara ajutor si incurajari din partea lui buni’ si a lui tati. Multumim buni’ si tati! Si multumesc mama! Cu siguranta nu as fi reusit si fara ajutorul tau!

Am citit intr-o revista, un articol in care o mama declara ca bebelusul o implineste! Nu stiu ce sa zic, esti mama  dar mai esti si iubita, sora, fiica, prietena, ai dorintele si visele tale… acestea nu fac parte din tine?  Pe  mine, bebelina ma  completeaza si ma salveaza in fiecare  zi sa nu ma uit! Si sunt la inceput de drum, insa timpul a inceput sa treaca asa de repede…

Si multumesc iubita mea ca existi!