Negocierea intre parteneri

Cine nu ma stie sau nu ma citeste, ar trebui sa stie intainte sa citeasca acest articol, ca nu sunt o persoana care nu pune prea mult pret pe parerea celorlalti si ca imi place sa gandesc si sa actionez  dupa „intelepciunea” mea si nu a altora.

Acum vreo doua zile, eram cu copii singura in oras. Sotul meu, era la un concurs de MTB la Sibiu. Un adult cu doi copii mici in societate, se descurca mai greu mai ales daca cel  putin un copil este mai energic.  Intr-o discutie la masa, ma trezesc ca afirm:

” Nu am negociat bine cu sotul meu!”( referitor la situatia mea de mama singura cu copii in oras).

Am auzit aceasta expresie in societatea la un moment dat, nu cred in ea, atunci de cea am spus-o?  Nici macar nu era adevarat….. In drum spre casa, copiii dormeau si eu reflectam la ce am spus.

Am o relatie de 14 ani de zile, o relatie in care am crescut impreuna si am evoluat. Pe noi casatoria nu ne-a schimbat radical, stiam ce sa asteptam unul de la celalat. Poate doar ne-a relaxat. Nu am simtit niciodata ca este nevoie sa negociez ceva cu sotul meu! Adica, da nu e o relatie perfecta, insa cred ca am o relatie functionala pana acum.

Negocierea e un termen „urat” pentru un cuplu.  Din cate stiu eu, negocierea e mai mult o lupta a orgoliilor, daca vrei sa faci business o faci si fara sa ajungi la negociere. Necesita doar un pic de strategie( „intelepciune” din experienta mea profesionala 🙂 ).

Eu cred ca intr-un „cuplu de succes” pe langa comunicare, compatibilitate sexuala si compromisuri, trebuie sa existe si o „constiinta” si control al propiului orgoliu. Noi nu am simtit niciodata nevoia sa iesim cu prietenii separat. Pana la aparitia copiilor faceam totul impreuna.  Acum avem activitati separate pentru ca trebuie sa stea si cineva cu copiii sau nu putem fi amandoi in acelasi loc sau ne gandim si la binele lor. Asa ca facem cu randul, cand  e vorba de pasiunile celuilalt.

Eu inteleg si apreciez pasiunea sotului meu. Consider ca a gasit un hobby foarte bun pentru familia noastra si stiu sigur ca si-a cautat o pasiune care sa nu fie in conflict cu fetele lui. Dupa doi copii simti  nevoia ca adult sa ai o ocupatie care sa te ajute sa te relaxezi mental. La el e bicicleta si concursurile de MTB. La mine e scrisul! Ne intelegem aceste pasiuni, ne ajutam si ne sustinem. Practic ne respectam si lucram sa fie functionala familia. Nu zic ca nu avem si uneori mici dicutii pe acesta tema dar cred ca tin de strarea din acea zi si nu de acceptarea hobby-urilor.

Asa, ca nu simt ca pierd ceva, nu simt ca imi este atacat orgoliul, nu o simt ca pe o povara cand el pleaca cu bicicleta si eu stau cu copiii. Sincer, de ce ai simti nevoia sa „negociezi” ceva cu partenerul tau? Nu suntem amandoi in aceiasi barca? Nu intelegi si accepti pasiunea lui?  Cu ce te ajuta sa te simti bine cand crezi ca ai obtinut ceva pentru actiunea? Ar trebui sa te ajute  ca el se relaxeaza, se bucura ca face ceva cei place, ca are alt tonus in relatie dupa.

Deci? Ce, e prostia asta: „nu am negociat bine cu iubitul meu?”  Daca ma gandesc bine, spune multe despre frustrarile unei personae acesta afirmatie. Eu cred ca am spus-o pentru smalltalk si ma stiu ca mai spun prostii sa umplu „un gol” in societate.

Negocierea intre parteneri nu trebuie sa exista. Exista  explicatii, respect si poate mai  multa strategie din partea femeii ca sa nu ajunga intr-un punct de conflict :). Adica mai multa intelepciune si rabdare.

Orgoliul ca si in business, intr-o relatie functionala nu  ar trebui sa existe…. si ma refer la acel tip de orgoliu negativ ce ne face sa nu vedem „padurea” si sa vedem doar copacii.

 

Povestea mea albastra

Nu cred ca v-am spus cum am reinceput eu sa scriu. Dupa vreo 10 ani  de la ultima mea „creatie”,  fiind mai relaxata in primul concediu de crestere copil, mi-am adus aminte de pasiunea mea si am participat la un concurs la http://www.danasota.com. Mai jos redau articoilul cu care am castigat :).

Mi-am oprit atentia asupra unui caiet cu o coperta clasica albastra, caiet ce sigur nu l-am mai deschis de 10 ani. Scrisul ordonat, apasat, in cerneala, grosimea literelor facute de un stilou anume, mi-au adus aminte de o poveste si de o fetita de 16 ani. Citind, adultul din mine (teoretic) se mira de unele “cugetari” din caiet: viata este o prapastie, multi se arunca putini supravietuiesc; viata poate fi roz daca impunem culoarea; viata trebuie sa fie colorata puternic, nu in alb si negru; libertatea inseamna si responsabilitati…..Dar sa incepem povestea….

Fetita de 7 ani cu tenul tuciuriu se uita in oglinda. Statea de ceva timp in fata oglinzii si bunica o intreaba:

– Ce faci?

– ….ma uit

– La ce draga mea? Esti draguta!

– Da… dar mi-ar place sa am tenul mai alb ca tine, ca mama, ca sora mea. Daca ma dau cu crema ma albesc?

Bunica rade. Primele observatii de frumusete ale nepoatei. Atat bunica, cat si mama fetitei au avut parte de o delicatete princiara; nu au fost frumoase dar au fost deosebite. O gena a doamnelor nascute, nu create…. o gena pe care spera ca si nepoata ei o va mosteni. Ce nu stia mica noastra coplia este ca atunci cand va fi ceva mai mare, tenul i se va albi si va semana cu mama ei draga.

Fetita de 16 ani cu ten masliniu se uita in oglinda. Se afla intr-un coafor de provincie impreuna cu mama sa. Mama a adus-o aici pentru a incerca sa o feminizeze un pic; fata ei are 16 ani si ar trebui sa fie o domnisoara. Ea nu are prea multe cunostinte in acest domeniu dar si-ar dori sa poata sa o ajuta cumva.

“Poate se uita si la ea vreun baiat!” se gandi mama. “E cuminte, nu e urata, de ce nu ar avea un prieten?”

Mama isi dorea cu ardoare sa-si ajute copilul, sa nu sufere cum a suferit ea in adolescenta: baietii nu se aproipiau de ea pentru ca era saraca, ii era rusine si sa ridice capul din pamant pentru ca trebuia sa vina iarna in sandale( singura pereche de incaltaminte pe care o avea).

“Fata mea nu va suferi ca mine, eu pot sa-o ajut!”

Fata noastra avea un par ireal de negru. De ceva ani isi purta parul scurt, se imbraca mai mult baieteste, cu camasile si tricourile tatalui, pantofi sport si pantaloni negri( aici adultul din mine isi explica fenomenul psihologic). Avea in dulap o singura rochita tip chimono de care era tare mandra. Adolescenta ei era destul de usoara, nu avea crize si nici probleme nu crea.

Coafeaza ii propune sa ii faca un semipermanent si cateva suvite blonde. Dupa doua ore, fata se uita din nou in oglinda si vazu o persoana draguta si un pic creata.

-Iti place? intreba mama

-Da, cred ca da.

-Sigur mama? Doamna o sa te si macheze un pic, sa vezi cum se face. Ce culoare ti-ar place la fard

-Albastru cred…

Culmea, tot albastru!

 Tot in acea zi, se dusesera prin magazine la cumparaturi de haine un pic mai feminine si cosmetice. Fata noastra avea acum primul ei pantolon pana, primul fard, primul dermatograf. E drept sa nu o convinsese inca sa cumpere o rochita, insa era o prima transformare spre feminitate.

Ce nu cred ca stia mama ei in acel moment, este ca fata nu avea complexe despre felul baietos in care arata. Da, i-ar fi placut sa fie considerata frumoasa de catre baieti dar ea parea inabordabila si fara feminitate pentru ca isi crease o imagine de baietoasa prin trantele si pumnii pe care ii impartise la un moment dat sexului opus( dar asta e o alta poveste). Ea era impacata oarecum cu aceasta imagine, se simtea bine ca era respectata.

Nici fata nu stia ca se va transforma, ca va avea un ten alb, va invata sa iubeasca rochitele si pantofii cu toc, isi va adora parul negru si drept, va invata sa se machieze,va invata prin exercitiu, va fi curajoasa in a experimenta estetic si va invata din greseli, se va informa si va incerca sa nu faca greseli elementare in aspectul sau. Si cu toate acestea nu va fi vreo “fashionista de Bucuresti” ce considera “Sex in the city” cel mai interesant film vazut. Unele lucruri sunt accesibile doar cunoscatorilor….

Si tot fata noastra, nu stia ca nu va apuca sa-i multumeasca mamei sale pentru straduinta si dragostea sa.

 A trebuit sa redescoper un caiet albastru, sa-mi aduc aminte de acele momente! Departe de stresul clientilor, de viteza din Bucuresti, intr-un pustiu de liniste, am redescoperit inceputul unui drum ce a creat o femeie la 30 de ani dintr-o fetita baietoasa.

O femeie, spune acesta poveste in speranta ca mama ei o va auzi: „Multumesc mama pentru tot si iarta-mi momentele in care am gresit fata de tine! Sper ca reusesc sa fiu o mama la fel de buna, fetitelor mele!”