In ultimile zile am avut cateva buşeuri de tristeţe… Scriu acest articol pentru a încheia trecerea peste această mini-depresie. Ce bine ca s-a inventat terapia prin bloging :)!

Eu sunt o persoana destul de activă. Jobul meu presupune multa alergatură, comunicare, stres, multitasking.  De aproape 8 ani a devenit un stil  de viaţa si m-am modelat în conformitate. În plus cred că sunt si mai agitată  de fel. Am fost si am ramas o „tocilară”, inclusiv la  muncă :). Am muncit pană  in luna a 8-a de sarcină, pentru că am zis că ar trebui să mă odihnesc o lună.  M-am adaptat vieţii agitate din Bucureşti! Şi cand mă gandesc că in prima mea zi de capitală, venind dintr-un oraş mic, după cateva ore pe b-dul Magheru, am dormit 12 ore…

In primele 3 luni după naştere, m-am aclimatizat cu bebe si am invăţat să mă relaxez. Da, mi-a luat 3 luni să pot intra în starea de relaxare! Insă după incă 3 luni, am  inceput să simt lipsa agitaţiei, a vieţii mele  streasante.
Asta după ce imi doream nespus aceste clipe de linişte, atât fizică cat şi sufletească…

Am norocul sa stau in afara Bucureştiului,  intr-o zonă oxigenată, linistită, simplă de ţară( mă rog,  cât se poate numi ţară in apropiere de capitală). Şi chiar e multa linişte! În primele zile, noaptea ma deranjau ciripitul pasărelelor… păi dacă nu mai auzeam tramvaie si motoare, nu puteam dormi :).  Şi atunci de ce mă plâng???

Mi-e dor de mine la muncă, mi-e dor de mine singură in trafic, alergând, rezolvând probleme, mi-e dor de mine învaţând, aranjându-mă pentru munca. Acum cand merg la o nuntă, mă bibilesc si mă aranjez cu placere! Şi poate nu o sa ma credeţi dar mi-e dor de tocuri :)!

Stau singură cu bebe, in linişte, mai citesc, mai studiez, mai scriu, mai vorbesc singură… o viaţa linisită, de care îmi va fi dor când mă voi întoarce în câmpul muncii. Însa m-a prins pentru cateva zile  o stare de tristeţe, mini-depresie. Ştiţi voi: nu ai chef să te dai jos din pat, nu ai chef să faci ceva, nu ai chef de nimic… Poate pentru că vorbesc mai mult pe două voci cu mine şi Ioana, poate pentru  că mi s-a  oxigentat prea mult creierul,  poate pentru ca soţul anând o periodă mai agitată la munca nu poate să imi ofere atenţia şi ieşirile anterioare, poate pentru ca mai sunt şi Ana, nu numai mamă. Poate de aceea m-a lovit mini depresia!

Nu ma intelegeţi greşit, ştiu şi eu că nu am motive să mă plang, nu am motive de tristeţe grave, dar am avut şi eu „drama” mea! Banuiesc, că toate mamele au câte o dramă asemănătoare! Pentru mine e prea multă linişte :)! Cred ca face parte din pachetul obligatoriu de mamă. Cum de altfel  şi probleme par mai grave şi mai mari, când stai mai mult pe acasă.

Într-un final am trecut şi peste asta cu ajutorul bineinteles al Balenuţei! Câte  o privire, câte un zâmbet, câte un plâns şi am uitat ca eram tristă.

Îi multumesc lui Dumnezeu că pot sta un an acasă cu ea, ca mă pot bucura de minunea ce inseamnă a avea un copil, că acest timp m-a ajutat să mă redescoper, să am timp de pasiunile mele, sa fiu relaxată. Nu ştiu, cât de des in viaţa te mai intalneşti cu astfel de perioade! E complicat, inseamna responsabilitate  dar este foarte frumos!

P.S  Am redescoperit diactriticile! Mă obişnuisem fară ele!