Joi 29 decembrie. Seara … incepe mini vacanta de 1 Decembrie. Imi vuieste capul cu problemele de la munca, sunt in drum spre casa. Gandurile alerga dintr-un colt al mintii in altul. Cu fiecare km pe care il parcug, agitatia dispare incet, incet si incep sa observ frunzele rugini spulberate de vant din jurul meu si culorile ultimilor zi de toamna.
Ajung acasa, parchez si ma grabesc sa intru pe usa, sa-mi vad copilul cum zambeste cand ma vede. Ultimile doua luni au trecut foarte repede si nici nu a realizat cat de mult am mai invatat. Suntem acum la capitolul „Fascinatia mersului”. Dra Marmotica a devenit Dra Pinguin intre timp!
Pana sa implineasca 1 an( in noimebrie), a invata sa se ridice in picioare, merge pe langa pat si de manuta si se desprindea un pic singurica. Am fost foarte emotionata cand am vazut-o pentru prima data cum incearca ea sa ajunga singura la mine, cu manutele sus, incercand sa-si tina echilibrul. Abia acum realizez cum invatam noi sa mergem si cat efort depunem pana devine un automatism. Nu am crezul ca tot acest proces poate fi fascinant pentru un adult :).
De ziua ei a primit de la Nana( multumim Ramonel:)), o masinuta ce poate fi folosita ca antepremergator. Pot spune ca a fost mai utila ca antepremergatorul nostru( eu nu sunt de acord cu premergatoarele, insa antepremergatorul mi se pare ok). Dup a2 zile de mers prin casa si tamponari cu peretii, Dra Marmotica nu a mai mers de-a buselea, ci doar in 2 picioare, fiind foarte mandra de ea :). Eu nu pot inca sa-mi dau seamana daca mersul ei este de pinguin sau ratusca!
Intre timp dra Pinguin, a invatat si sa se ridice fara suport, dupa ce cade si incercam sa invatam sa facem „tumba”. Am incercat sa nu o ajutam prea mult de cate ori cade usor si sa nu ne panicam, ea invatand astfel sa se ridice singura fara scancete. Mai face un cucui mic din cand in cand, dar nu o pot pune intr-o bula protectoare :)!
Si uite cum a trecut timpul…cat de repede si cat de frumos…cand era mica, mica abia iesita din burtica mea si acum vine zambitoare cand ajungi acasa!
Au trecut 18 ani de atunci si inca imi amintesc cu placere si emotie momentul in care a alergat spre mine pentru prima data, dintr-un capat al sufrageriei pana in celalalt. Nu a mers, ca orice copil, ci a alergat. Inca mai alearga fara motiv, din pura placere. :))
Eu il poreclisem ursulet. Asa imi dadea impresia ca merge… :))
Sunt frumoase momentele acestea. Imi inchipui cum a fost copilaria daca a inceput direct cu alegatul 🙂