Din categoria ” oare sunt cu capu?” 🙂
Cu toţi avem nume de alint pentru parteneri noştri. Când nu aveam copil, mi se părea foarte ciudat să aud la cuplurile cu copii strigându-se într ei „mami” şi „tati”. Acum mă enervează că mă mai trezesc şi eu că mă adresez cu „tati”. Ce-mi veni să scriu despre aceste lucru?:) Păi face parte din procesul de transformare a unei mame şi e cam ocolit :)!
Bine, bine… apelativele sunt discutabile dar cred că începi să strigi „tati” când partenerul tău devine mai mult un „obiect” decorativ şi pe care identifici mai mult ca tatăl copiiilor tăi decât ca şi iubit. Eu mă lupt cu acest apelativ pentru că o dată instaurat nu voi mai putea scăpa de el.
Deci, cum devine iubitul „tati”? Ce se întamplă în structura noastră emoţională?În exeprienţa mea de 10 luni ca şi mamă, am observat că iubirea pentru copil creşte în timp, iar iubirea faţă de partenerul tău „staţionează”. Probabil este şi normal.
Dacă în primele luni, mă adaptam la noua mea identitate, mă adaptam să-l văd probabil şi pe şotul meu ca şi tatăl copilului meu. Însă cred că e periculos pentru un cuplu ca şi partenerii să se vadă doar ca mamă şi tată. Femeia ca mamă, devine foarte protectivă faţă de copill, inclusiv dirijând toate emoţiile sale către el. Astfel nu-i mai rămâne prea mult pentru partener. Cu cât mama nu conştientizează acest lucru, cu atât situaţia cuplului va fi şi mai complicată.
Viaţa unui cuplu în primi ani ai copilului, cred că se transformă şi ea şi învaţă să funcţioneze în trei. Copilul trece pe primul loc şi cred că femeia este singura care poate „dirija” ce se întâmplă în viaţa de cuplu. Bărbatul poate doar să aibă răbdare. Tare sunt curioasă să văd care ar fi perspectiva „cuplului” prin ochii unui proaspăt tătic( şi aici nu mă refer la viaţa sexuală, care e de la sine înteles că lasă de dorit)!
Îmi este dor să petrec măcar doua zile cu al meu, singuri, să ne regăsim. Pentru mine cel puţin, se întâmpla următorul fenomen: mă ataşez din ce în ce mai mult faţă de Ioana, dar simt aşa ca o mică prăpastie sentimentală, dacă îi pot spune aşa, între mine şi el. Ca şi cum nu ne-am fi vorbit de 10 luni!
Probabil învăţăm amândoi cum să ne comportăm cu noi 3. Este un proces în derulare, unde trebuie să fiu conştientă că el are răbdare până la o anumită limită şi eu controlez cât mă voi îndepărta în cuplu. Offf, cum trebuie să le facem pe toate noi femeile! 🙂 Glumesc! Sigur e cel puţin ciudat pentru ei să nu ştie „cum să ne apuce”!
Şi deci pentru mine, care nu sunt chiar aşa de obosită, chiar aşa de stresată e o provocare chiar să mă controlez să-i nu-i spun „tati”! Chiar dacă această perioadă este un test pentru relaţia noastră nu trebuie să uit că pentru mine el este soţul meu, pentru fiica mea el este „tată”! Sper totuşi să nu dureze prea mult perioada acesta în care mă simt un pic „înstrăinată” de sentimentele mele pentru cel de lângă mine.
Voi cât ziceţi ca durează? 🙂
De data asta nu pot fi de acord cu tine, din pacate…. Mie mi se pare ca sentimentele noastre au crescut mult, sunt la maxim, de cand il avem pe asta mic si nicidecum ca au stationat. Vav de cuvantul „tati” pe care-l adresez sotului, iar nu sunt de acord, dar evident este doar parerea mea. Cand iti transformi ” iubitul” in „tati” dupa mine, este cel mai frumos lucru .Pentru mine este un sentiment suprem, sa ii pot spune sotului „tati”,pt ca asta este consecinta a celui mai frumos lucru din lume, si-anume acela de a avea un ingeras langa mine si de a avea o viata in 3. Sunt mandra ca am o famile frumoasa si un sot caruia sa-i spun „tati” 😉 Daca tu consideri ca exista intre voi o asa zisa „prapastie sentimentala” eu cred ca trebuie sa iti pui putina ordine in idei, in viata, si sa incerci sa iti dai seama unde gresesti sau unde gresiti amandoi si sa corectati, pana nu e prea tarziu. Logic, pt amandoi trb sa fie copilul pe primul plan, nu numai pt tine ca mama si lucrul asta nu trb sa va afecteze relatia, ba din contra, sa vi-o consolideze. Te pup si nu uita ca este strict parerea mea 😉
Prăpastia asta sentimentală e un fel de a spune :). Acum ne focusăm pe copil şi mai puţin pe noi. Am şi eu un pitici meu :).
Voi aveţi o familie superbă, cu ce l mai frumos băieţel din lume :)!
Multumesc Ramona, pentru opinia ta.
Multumesc pt apreciere! N-o sa mai puteti fi niciodata „bot in bot” cum spui tu pt ca boticurile voastre or sa fie de cele mai multe ori pe obrajeii Ioanei!!!! 🙂 Orice ai simti acum, sunt sentimente care vin si care trec….imp e sa fiti sanatosi. pt ca la un moment dat o sa va gasiti echilibrul de care aveti toti nevoie! Va pupam si sa auzim numai de bine!
si eu sunt de parere ca „prapastia entimentala” nu are ce cauta intr-un cuplu… ca exista momente tip up & down e una.. dar aceste momente trebuie sa fie pasagere… asa vad eu lucrurile. Dupa 2 copii. L-am Iubit pe Sorin mai mult cu fiecare zi si inca se intampla asta… si pe copii ii iubesc asemenea. Nu ne dezvoltam separat, ci impreuna. ca un tot…
Daca simti ce simti, cheama cavaleria in ajutor (adica bunicii) si lasa-i cateva zile cu pitica si voi fugiti in lume! 😉
măi nici noi nu mergem pe două cărări diferite, dar comparativ cu acum 1 an să zicem , când stăteam bot în bot, acum e altceva. O aşteptăm pe buni, să fim mai relaxaţi :). Îmi iubesc soţul, nici nu se pune problema,însă acum e o periodă de adaptare. Cred că primul an e mai staţionar ca să zic aşa, eu fiind obişnuită cu 10 ani de „evoluţie”
Multumesc Gabi, pentru sfaturi!
Nu ma pot pune in situatie dar cred ca e acelasi lucru ca in urmatorul exemplu- de cand s-a nascut nepoata si o numeste pe mama „buni” – am inceput sa ii spun si eu buni in loc de „mama”
Numai ca pe noi nu ne deranjeaza
Eu am nişte pitici :), unul dintre ei este că am impresia ca dacă spun „tati” subincostientul meu reactioneaza mai mult catre un tată şi nu iubit şi în timp îmi poate degrada relaţia. Pitici şi paranoia :)!
Nu sunt pitici- si psihologii spun ca uneori se intampla asa in cupluri….
asta citisem şi eu 🙂
La noi nu cred ca exista „pericol” sa ne numim mami sau tati unul pe altul. 😆
:)Să ne povesteşti după ce naşti, despre ce nebunii ai deswcoperit la tine.:)
„Prapastia sentimentala” de care vorbeste Ana exista si poate fi identificata in primele luni de sarcina. Mai tarziu lucrurile incep sa se regleze mai mult sau mai putin doar daca fiecare constientizeaza acest lucru si daca face ceva in privinta asta. Din punctul meu de vedere reglajul se face in functie de educatia fiecaruia: daca mama sau tata este personajul principal din viata ta atunci vei acorda mai mult atentie copilului sau sotului ( putin probabil ); daca ambii parinti sunt personaje principale atunci procentajul va fi 50-50 sau unul foarte strans.
Cat despre iubitul care devine „TATI” problema ridica mai multe probleme destul de complexe:
* ii pot spune iubitului TATI in pat ? crezi ca il va ajuta ? – asta daca pana acum il striga-i iubitu sau mai stiu eu cum
* oare dragostea intre doua sexe diferite este si are aceeasi insemnatate/nume cu dragostea de copil ?
* daca copilul il striga ” Tati, tati ” ,tu ca iubita il strigi „Tati, tati” atunci el ce este doar tata ? – cum credeti ca este psihologia masculina ? – fiecare moment din viata ta iti ofera un „titlu”, o datorie……casatoria sot/sotie ( iubit/iubit ), nasterea unui copil mama/tata
* „copilul trece pe primul plan” – primul plan al cui ? cate planuri au fost pana acum ? de ce pe primul si nu pe al doilea ? cine a hotarat asta ? este benefic pentru amandoi ? – copii dau cel mai frumos sens vietii insa acest sens este dat de el si ea in deplina armonie………altfel „copilul pe primul plan” „” this is it” poate strica armonia
Acest cuvant TATI va disparea usor, usor din vocabularul familiei odata cu marirea copiilor.
Parearea personala: Tati este tati pentru copil si iubit pentru iubita.Daca se confunda cele doua notiuni barbatul are de suferit. Nu stiu sa fi auzit multi barbati care sa se adreseze cu mami….
Un lucru interesant de discutat ar fi „lupta interioara” a femeii cu ea insusi. Este foarte greu sa renunti la viata ta „doar cu tine” si sa incepi una noua cu tine si cu cel mic. „De azi” viata ta este si a lui…..responsabilitatea ce apare subit si de care femeile involuntar se sperie in primele luni.
Multumesc pentru comentariu LookatMe. Mi-ai dat de gandit cu anumite intrebari! Si e adevarat, ca te sperii la inceput de noile responsabilitati, dar iti dai seama ca nu e chiar asa de greu 🙂