Categorie: Personal

La multi ani, fată!

Azi este ziua unei persoane foarte dragi familiei mele, cea mai bună prietenă a mea!

La multi ani, Onuţa, sora mea dragă! Să fi sănătoasă, mai înţeleaptă, să ai parte de tot ce îţi doreşti! Să mă ierţi dacă sunt prea mămoasă câteodată! 🙂 Eşti piperul vieţii noastre! Să ne vedem cu bine şi la 100 de ani!

Te iubim aşa cum eşti tu: frumoasă, luptătoare, veselă, glumeaţă, deşteaptă, descurcăreaţă, tânără şi neliniştită!

Te pupam cu drag,

Ana, Ioana Sofia şi Mr.Ogar!

Onuţa(mov)& Me(rozuri)
Onuţa(mov)& Me(rozuri)

Analiza de 30

Mă apropii vertiginos de cifra rotundă 30 şi mă trezesc cu diverse gânduri rătăcind prin capul meu. Poate pentru că am timp şi linişte „gândesc” cam mult… sau poate pentru că sunt un pic speriată!  Staţi linistiţi nu e o criză exienţială, e mai mult o analiză impusă de subconştientul meu social. Nu aşa se poartă, la 30 să te analizezi un pic?

Am găsit pe la începutul anului o carte de Balzac ” Femeia de 30 ani” şi m-am gândit că-mi va  oferi vreo idee despre cum ar trebui să fie o femeie la 30 de ani. Nu prea…e o telenovelă a secolului XVIII, foarte bine conturată, forte bun in peisagistică şi descriere societate. Eu nu am prea citit Balzac în adoleşcentă pentru că mi se pare prea stufos. Între noi fie vorba: trebuia atunci să-l citesc atunci, acum e prea…”la suprafaţă”! Deci, nu prea m-a ajutat.

Ce îmi place la noua mea vârstă? Îmi place că am mai multă minte ca la 25, mai multă răbdare, mai multă experinţă, sunt mai sigură pe mine, mă controlez mai bine, ştiu mai bine ce vreau, înteleg mai bine socitatea şi fiinţa umană. Mi-ar fi plăcut să fi fost aşa şi la 23 de ani, aş fi gâstigat  mult timp, însă probabil că acesta este mersul lucrurilor: nu te poţi „trezi” aşa cu una cu două, îţi trebuie ceva  experienţă.

Ce nu îmi place la noua mea vârstă? Cele 5kg în plus şi creditele de la bancă :). Restul lucrurilor mai puţin plăcute din viaţa mea, fac parte din ea, sunt rutină şi nu trebuie să le dau prea mare importanţă.

Analizând cele doua liste, sunt pe plus. Atunci de ce mă afectează? Pentru că realizez că timpul trece prea repede, nu sunt nici prea tânără, nici prea batrână, nu ştiu prea multe, nici prea puţine. Realizez din ce în ce mai bine cum şi cât de repede trece timpul. Probabil acum mă ajută şi faptul că pot vedea mai bine trecerea timpului: la Ioana.

Ce îmi doresc? Sper să ştiu şi să pot, să îmbratânesc frumos, să pot realiza tot ce mi-am prospus, să o putem creşte frumos pe Ioana. Sper să fim cu toţi sănatoşi, mai întelepţi iar peste ani dacă voi reciti acest post să pot râde. Atunci voi şti sigur că am evoluat!

Îi multumesc lui Dumnezeu şi ingerilor păzitori că mă ajută şi mă păzesc zi de zi!

Vă multumesc şi celor ce „mă suportă”, sunteţi minunaţi: copilul, soţul, sora, tatăl, buni, matuşica, unghiuleţii, nana, nanu, fina, finul, Clau, prietenilor pe care îi am încă din liceu, prietenilor pe care îi văd mai rar, prietenilor în devenire! Sper să nu vă supăr prea tare in viitor şi să mă iertaţi dacă am facut-o în trecut! YOU PUT MY LOVE ON TOP!

Cu drag,

Ana

Giveaway-30 de ani, un copil şi un blog

De azi ne gasiţi şi pe Facebook. Pentru că august este o luna specială pentru mine si familia mea, încerc un prim şi timid giveaway( cadou).

Un voucher la World Class, valabil timp de o săptamănă la oricare din umatoarele centre: World Class Jolie Ville, World Class America House, World Class Upground si World Class Plaza Mall. Voucher-ul poate fi folosit până pe 30.09.2012.

Voucher World Class

Tot ce trebuie să faceţi este să ne adaugaţi în lista de priteni sau să ne daţi un like :). Concursul se desfaşoară în perioada 07.08.2012-21.08.2012. Caştigătoarea sau caştigătorul va fi desemnat prin tragere la sorţi pe 21.08.2012

Mi-ar fi plăcut să vă insoţesc şi eu dar până în noiembrie, nu prea avem cu cine o lasa pe Ioana.

Cu drag,

Ana

Invidia la femei(mame)

Invidia sau Hiena din Salptrire

Invidia (din latină invidia) este un sentiment de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele, calitățile sau situația bună a altei persoane. Ştim cu toţi sentimentul: ţi se strange un pic stomacul şi spui in gând: vreau şi eu!

Acest sentiment în societatea românească este mai accentuat. Probabil se datoreză lipsei constante în istoria noastă a unei pături de mijloc clare şi a adaptabilitaţii noastre morale la diverse urgi si cotropitori( deşi şi diverşi).

Acest sentiment la femei, e şi mai dezvoltat. Cel puţin aşa mi se pare mie! Am realizat ca nici ca mamă nu scapi de acest sentiment.  Îţi scoţi copilul ca pe un trofeu şi iar dacă nu o faci, inseamnă că nu ai cu ce te lauda. Deşi, ar trebui sa fi mai sensibilă, să te bucuri de copiii din jur. Te trezeşti comparandu-i cu al tău! Noi avem ceva sechele de la părinţii noştri cu comparaţia între copii( „tu de ce nu eşti ca X?”), deşi ei săracii încercau sa ne motiveze. Noi ne-am promis că nu vom proceda aşa cu copiii noştri, însă nu ne iese tot timpul.

Dacă eşti şi mai competitivă şi nu şti să pierzi, te roade rău de câte ori nu bifezi anumite „puncte”. Te agiţi pentru orice competiţie minoră. Ajugi sa transmiţi energia negativă şi copilului tău. Nu mai vorbesc de ce prostii poţi face doar din invidie! Dacă nu ai ajuns să ai puţină încredere in tine, e şi mai grav, transmiţi prin toţi porii ca eşti invidioasă.

Toţi avem acest sentiment,  pe care îl controlăm in diferite grade.  Cine spune ca nu-l are se minte frumos :)!
La mame e un alt nivel! Dacă pană atunci puneai în comparaţie rochiţa, pantofii, coafura, poşeta, casa, soţul-iubitul( oridinea nu este întâmplatoare), acum este in joc copilul tău. Copilul tău este mai frumos, mai deştept, mai talentat etc decât toţi ceilalţi!

De acord, dar pentru tine si familia ta!  Să te lauzi rar e normal, să te lauzi la fiecare doua propoziţii este alta… să nu mai spun că transmiţi lipsă de încredere în propia persoană. Am văzut mămici ce exagerau cu laudatul( mai ales intre rude): ” copilul meu la 6 luni a mers de-a buşelea, la 4 luni a vorbit, copilul meu a făcut asta mai devreme…”  sau mamici care fac publice 200 de poze cu copilul lor, inclusiv când manancă pufuleţi… şi nu vorbim de genii acum. Înteleg, dar un pic de obiectivate ar fi de bun simţ. Adică cu o realizare notabilă cum ai să procedezi pentru a  te lăuda?!  Ne laudăm, ne laudăm dar de ce mai şi exgeram?! Nu e stânjenitor pentru copil  să spui că este director la o firmă când el este un angajat?! Şi nu poţi spune că nu ştii care e diferenţa! Eu zic că de  la invidie porneşte  bârfa rautacioasă. Şi se mai întreabă bărbaţii de ce bârfim noi mai mult :)!

Toţi copiii sunt diferiţi, se dezvoltă diferit. Ştiind asta tot m-a încercat pentru câteva secunde un sentiment de invidie când am văzut că un bebeluş mai mic a mers s-a ridicat singur in picioare.  Hmmmm…adică de ce copilul meu nu poate?! Cu ce o ajută pe Ioana dacă merge mai repede? Va fi mai deşteapta, va fi mai sănatoasă, va fi mai putin complexată în viata?! NU!

Multumesc tatălui ca m-a educat să am ceva încredere în mine. Încrederea asta te scoate din multe situatii, inclusiv din frustrarile invidiei. Unii oameni se lasă consumaţi de ea, alţii invaţa sa o controleze. Unii reuşesc să fie mai multumiţi(fericiţi), alţi mai „negativişti”.

Eu am învaţat să o mai controlez cu argumente logice, cu lipsă de interes, cu repetarea calitătilor, dar tot din ambiţia de a avea un atu în viaţa. Am momente rare şi de scurtă durată. Mă motivez singură când se întamplă pentru ca ştiu ca mă poate consuma şi nu îmi aduce nici un beneficiu. Nu pot fi invidioasă pe oamenii de care mă atasez şi pe care îi apreciez. Încerc să sortez motivele de invidie ce m-ar ajuta să mă dezvolt, invidie pozitiva dacă îi pot spune aşa.

Important este să-ţi realizezi când eşti invidioasă şi să fi sinceră cu tine. Vei trăi mai frumos şi mai liniştit împreună cu familia ta, iar copilul tău va avea un exemplu de unde să înveţe.

Voi ce credeţi? Cum vă impactează viaţa, invidia?

Un pic de tristeţe

In ultimile zile am avut cateva buşeuri de tristeţe… Scriu acest articol pentru a încheia trecerea peste această mini-depresie. Ce bine ca s-a inventat terapia prin bloging :)!

Eu sunt o persoana destul de activă. Jobul meu presupune multa alergatură, comunicare, stres, multitasking.  De aproape 8 ani a devenit un stil  de viaţa si m-am modelat în conformitate. În plus cred că sunt si mai agitată  de fel. Am fost si am ramas o „tocilară”, inclusiv la  muncă :). Am muncit pană  in luna a 8-a de sarcină, pentru că am zis că ar trebui să mă odihnesc o lună.  M-am adaptat vieţii agitate din Bucureşti! Şi cand mă gandesc că in prima mea zi de capitală, venind dintr-un oraş mic, după cateva ore pe b-dul Magheru, am dormit 12 ore…

In primele 3 luni după naştere, m-am aclimatizat cu bebe si am invăţat să mă relaxez. Da, mi-a luat 3 luni să pot intra în starea de relaxare! Insă după incă 3 luni, am  inceput să simt lipsa agitaţiei, a vieţii mele  streasante.
Asta după ce imi doream nespus aceste clipe de linişte, atât fizică cat şi sufletească…

Am norocul sa stau in afara Bucureştiului,  intr-o zonă oxigenată, linistită, simplă de ţară( mă rog,  cât se poate numi ţară in apropiere de capitală). Şi chiar e multa linişte! În primele zile, noaptea ma deranjau ciripitul pasărelelor… păi dacă nu mai auzeam tramvaie si motoare, nu puteam dormi :).  Şi atunci de ce mă plâng???

Mi-e dor de mine la muncă, mi-e dor de mine singură in trafic, alergând, rezolvând probleme, mi-e dor de mine învaţând, aranjându-mă pentru munca. Acum cand merg la o nuntă, mă bibilesc si mă aranjez cu placere! Şi poate nu o sa ma credeţi dar mi-e dor de tocuri :)!

Stau singură cu bebe, in linişte, mai citesc, mai studiez, mai scriu, mai vorbesc singură… o viaţa linisită, de care îmi va fi dor când mă voi întoarce în câmpul muncii. Însa m-a prins pentru cateva zile  o stare de tristeţe, mini-depresie. Ştiţi voi: nu ai chef să te dai jos din pat, nu ai chef să faci ceva, nu ai chef de nimic… Poate pentru că vorbesc mai mult pe două voci cu mine şi Ioana, poate pentru  că mi s-a  oxigentat prea mult creierul,  poate pentru ca soţul anând o periodă mai agitată la munca nu poate să imi ofere atenţia şi ieşirile anterioare, poate pentru ca mai sunt şi Ana, nu numai mamă. Poate de aceea m-a lovit mini depresia!

Nu ma intelegeţi greşit, ştiu şi eu că nu am motive să mă plang, nu am motive de tristeţe grave, dar am avut şi eu „drama” mea! Banuiesc, că toate mamele au câte o dramă asemănătoare! Pentru mine e prea multă linişte :)! Cred ca face parte din pachetul obligatoriu de mamă. Cum de altfel  şi probleme par mai grave şi mai mari, când stai mai mult pe acasă.

Într-un final am trecut şi peste asta cu ajutorul bineinteles al Balenuţei! Câte  o privire, câte un zâmbet, câte un plâns şi am uitat ca eram tristă.

Madam Balenuţa

Îi multumesc lui Dumnezeu că pot sta un an acasă cu ea, ca mă pot bucura de minunea ce inseamnă a avea un copil, că acest timp m-a ajutat să mă redescoper, să am timp de pasiunile mele, sa fiu relaxată. Nu ştiu, cât de des in viaţa te mai intalneşti cu astfel de perioade! E complicat, inseamna responsabilitate  dar este foarte frumos!

P.S  Am redescoperit diactriticile! Mă obişnuisem fară ele!

Multumesc!

Am inceput acest blog oficial la inceputul lunii(neoficial de la sfarsituil lunii iunie). Scrisul si cititul sunt singurele mele hobby-uri adevarate, carora le ofer pasiune, emotie, timp. O perioada le-am uitat, pierzand o parte din mine. Ioana m-a ajutat sa imi aduc aminte ca sunt om si nu doar o umbra grabita prin praful Bucurestiului.

In acest weekend am trecut de 500 de vizualizari pe blog, in prima luna oficiala. Nu stiu daca e mult sau putin, dar pentru mine e enorm! E surprinzator si ma emotioneza. Va multumesc din suflet ca m-ati lasat sa fac parte din viata voastra si sper sa reusesc sa va ajut cum pot. Stiu sigur ca pe mine ma ajuta mult sa scriu, sa ma exprim; e ca un candy bar ce nu ingrasa :).

Multumesc!!!!!!!!

Cu drag,

Ana

P.S Multumesc si mentorului meu, ce sta cuminte si o lasa pe mama sa scrie!

Noul job, de mama

Randurile de mai jos vroiam sa le scriu de ceva  timp, poate le va citi si fiica mea candva si poate o va  ajuta sa ma intelega. Acum am putin timp, e racoare,  liniste.

Dupa o sarcina usoara, nastere usoara, recuperare normala( daca mai zic usoara nu o  sa ma credeti), am ajuns acasa. La noua noastra casa( ne mutasem de cateva luni), cu o durere de cap infernala ce nu trecea si cu un bebelus.  Emotionata ai zice ca eram?! Emotionata am fost si am plans un pic cand am auzit-o prima oara in sala de operatie. Emotionata am fost cand am vazut-o prima data  si am pus-o la san, in spital. Acum nu eram emotionata, eram speriata!!!   Cum sa nu fiu speriata! Primul copil! In spital a fost usor, ca nu eram in camera cu ea si ma duceam doar la programul de alaptare. Acasa eu eram master of disaster!

Aveam o durere de cap, bebe plangea, familia care se pregatisera frumos sa ne intampine, emotionati, se uitau la mine sa zic ceva… eu eram cu gandul la ce ma fac acum, cum ii fac  baie, cum o schimb, cand ii dau sa manace, de ce nu am inca lapte, unde e instinctul matern?! Ma sufocasera toate gandurile care pana atunci  le-am evitat.  Dupa ce mi-a trecut durerea de cap, ma asteptam sa ma loveasca insitinctul matern, sa-si spuna un spiridus cum  sa ma comport cu copilul, sa ma ghideze la prima baita, sa-mi traduca plansetul! Unde e bucuria materna, de ce nu sunt fericita! Ma bufnea plansul! Pe mine? Ce eu nu-mi pot controla hormonii? Ca doar se exagereaza cu starile hormonale si sensibilitatea la inceput!

Prima baita, de fapt primele 3 baite, le-am facut impreuna cu nana. Noroc cu Ramona, ca ne-a invatat si mi-a dat incredere ca pot sa-i fac si eu baita. Multumim nana! Prima seara cu schimbat de scutece la 2-3 ore, a trecut cel mai greu. Abia asteptam in gandul meu, sa scap de schimbat scutece. Si mai aveam atatea de schimbat! Abia acum o intelegeream pe  mama mea!

Prima luna  a fost horror! Eram de pe alta planeta cazuta pe Terra cu un bebe! Si nu era returnabil! Nu prea stiam eu ce sa fac cu bebe cand plange si ii dadeam sa manace. Saracuta, manca ca o puneam la san dar o durea si burtica pentru ca nu reusea sa digere intre mese si ea plangea si mai mult! Eram intr-o alta realitate! Una unde trebuia sa invat sa fiu mama! Toata teoria mea era parca de  ne pus in practica. Simteam ca nu am timp sa mai fac nimic altceva decat  sa  stau langa ea, simteam ca daca plec de langa ea o sa se intample o nenorocire…Igiena personala zilnica si mancarea erau un lux. Erau minute pretioase private pe care le aveam de relaxare. Noroc cu buni si cu tati care m-au ajutat sa  am doar o singura grija: bebe, ma chemau la masa, imi aduceau ceaiul, ma ajutau  sa mai dorm.  Ma obligau sa mai ies la aer in curte, sa ma ajute  cu moralul. Ma plimbam intr-o zi printre frunzele uscate din livada,  imbracata cum nimerisem si plangeam. De ce plangeam?  Nu stiu? Plangeam poate ca ma simteam neputincioasa, sau poate ca eram speriata, sau poate ca vroiam viata mea fara responsabilitati prea mari inapoi! Ma uitam prin tine! Clar eram cu capu’! Hormonii se jucau cu mine! Mi-am dat seama la un moment dat ca practic ma debulam: invatam sa fiu cu o noua personalitate, ceea ce nu mi-a zis nimeni ca trebuie sa fac.  Eu, hai sa zicem femeia 🙂 de pana atunci, cu munca mea, cu visele mele, cu poftele mele, cu iubitul meu, cu ambitiile mele, trebuia sa devin mama. Adica o alta persoana trebuia sa traiasca in armonie cu mine! O mama!

Primele trei luni se spune ca esti in al 4 „trimsestru” de sarcina. Atunci bebe se adapteaza la mediul inconjurator. Dar si mediul inconjurator se adapteaza la bebe. Procesul de invatare a fi mama, e un proces continu. Inveti in fiecare zi si sentimentul matern se dezvolta si creste. Prima luna a fost mai grea. Dupa aceea, m-au mai lasat hormonii in pace,  am capatat putina incredere in mine ca nu omor copilul! Am invatat sa ne aclimatizam una cu cealalta. Am descoperit ca o pot linisti si daca o iau in brate, ne plimbam, dansam, cantam! Am descoperit ca doarme mai bine la mine pe burtica  mea! Si ce frumos sentiment este! Am descoperit ca nu plange decat daca are nevoie de ceva si ca poate manca si la mai mult de 2 ore! Mi-am descoperit copilul superb, pe care il iubeam! Dumnezeu a facut bebelusii asa frumosi, ca sa ne indragostim de ei! Si culmea, mi-am dat seama ca m-am redescoperit pe mine! Ma pierdusem undeva prin praful Bucurestiului si copilul meu frumos m-a ajutat! Nu ma asteptam la acest lucru: sa ma ajute bebe pe mine!

Natura iti da putere, rabdare sa ajungi sa ai instinctul matern, dragostea materna, sentimente ce cresc o data cu copilul. Acum cand sunt mama( in devenire) imi inteleg parintii, unele decizile ale lor, imi explic multe. Nu as fi trecut asa usor peste perioada mai grea fara ajutor si incurajari din partea lui buni’ si a lui tati. Multumim buni’ si tati! Si multumesc mama! Cu siguranta nu as fi reusit si fara ajutorul tau!

Am citit intr-o revista, un articol in care o mama declara ca bebelusul o implineste! Nu stiu ce sa zic, esti mama  dar mai esti si iubita, sora, fiica, prietena, ai dorintele si visele tale… acestea nu fac parte din tine?  Pe  mine, bebelina ma  completeaza si ma salveaza in fiecare  zi sa nu ma uit! Si sunt la inceput de drum, insa timpul a inceput sa treaca asa de repede…

Si multumesc iubita mea ca existi!

De ce scriu?

Pentru ca imi place sa scriu, pentru ca vreau sa ajut, pentru m-am redescoperit  dupa ce m-am pierdut in ritmul vietii nebune din Bucuresti, pentru ca sunt mai relaxata, pentru a comunica, pentru un vis si sa recunoastem pentru un pic de orgoliu!

Stiu ca sunt multe bloguri despre experieta de a fi parinte/mama…dar poate reusesc eu unul mai util.  Avem atatea informatii, discutii, povesti despre si pentru meseria de parinte… si ajungem intr-un final sa obosim cautand, fara a stii ce alege.

Deschid acest blog pentru a-mi spune o parere, pentru a impartasi cu tine ce am invatat, invat si voi invata despre noul meu „job”. Scriu pentru a va impartasi  si experinte pozitive si a te convinge ca ” putin optimism nu a omorat pe nimeni”.

Sa nu uit:

  • nu sunt o specialista,  nu detin adevarul, pot exista n pareri diferite, eu am ales sa-mi impartasesc parerea si experienta mea
  • nu sunt perfecta, voi mai gresi  dar te asigur ca ma pot perfectiona
  • da vina pe educatia mea corporatista daca voi mai folosi cuvinte/expresii in limba engleza( sper sa nu fie prea dese)
  • sunt calita! pot primi si „feedback negativ”
  • incerc sa nu te judec, nu ma judeca
  • pot fi agresiva si impulsiva si nu ai tu nervi cata rabdare am eu 🙂

Sper sa te ajute!