Conform celor invatate de mine copiii trebuie sa-si depaseasca parintii. Analizand putin viata parintilor nostri, ei au facut un pas urias fata de parintii lor. Pasul nostru, evolutia noastra in comparatie cu a lor pare mai mica. Este mai putin importanta?
In ambele familii ale bunicilor copiiilor mei, strabunici au fost oameni simpli, cu putina carte care au incercat sa-si creasca cum au stiut ei mai bine copiii si nepotii. Ei au trait intr-o perioada mai tulbure a istoriei noastre si au facut ce au putut. Cu totii avem povesti despre cum bunici nostri au trecut prin colectivizare, viata la tara, supravieturiea prin diverse mijloace.
Bunica mea prin simplitate era o doamna, mama desi a copilarit cu multa saracie si-a depasit conditia si sunt convinsa ca daca mai traia era in ton cu timpurile noastre. Minunata Buni, cand era copil manca o data pe saptamana carne( chiar daca aveau mai multa) si acum stie sa navigheze pe internet, utilizeaza Dropbox-ul si are o minte ce se poate adapta noului. Bunicul cu mustata, a trecut de la pascutul vacilor la manevrarea vapoarelor si e mai activ ca mine pe FB.
Pasii uriasi fata de parintii lor din punctul meu de vedere, necesari sa fie facuti, de la un nivel de trai la altul. Acesti pasi uriasi si-au cerut si ei „tributul” lor in fiecare din cazuri, fara exceptie.
Evolutia nostra poate parea mica in comparatie cu a lor….Ma intreb cum va fi a copiilor nostri?! Poate fiecare generatie se dezvolta pe diverse planuri mai mult, se dezvolta in zonele unde generatia din urma nu a reusit. Vom putea noi fi constienti de evolutia copiiilor nostri? Vom putea fi noi mai deschisi decat parintii nostri?
Tin minte ca bunicii mei ( vad acest lucru si la bunicii copiilor nostri) au fost mai calzi cu noi( nepotii) decat cu copiii lor, au fost mai putin pretentiosi, au fost mai relaxati in a ne creste. Probabil se datora varstei, intelepciunii si experientei. Buni de exemplu spune ca acum realizeaza unde putea sa fie altfel in educatia copiiilor, doar ca alergatura continua si timpul putin au impiedicat-o. Are alta atitutdine fata de nepoatele ei, parca vroind sa recupereze timpul pierdut cu ai ei copii.
Dupa toate minunatiile pe care un copil ti le poate aduce in viata, iti arata si unde ai gresit in trecutul tau si iti arata si unde si cate „schelete” din educatie ai. Sper ca generatia mea sa incerce sa invete din aceste lucruri.
Sper ca ai mei copii ca adulti sa aiba mai putine „schetele” decat mine si sa nu le las vreo unul mostenire :). Astfel sigur voi face un pas important in evolutie 🙂 !
La gradinita, Dra Titirez a primit cateva martisoare, nu prea ne-a povestit cine i le-a oferit. Faptul ca am copii, imi aduce la suprafata amintiri, momente din copilaria mea pe care le-am crezut pierdute si la care nu m-am gandit in ultimii 10 ani.
poza zilnica se la gradinita 🙂
Una din aminterile mele cele mai placute este luna martie la gimnaziu. V-am spus ca am crescut intr-un oras mic. Casa era la doi pasi de scoala. Am avut cam 10 aceiasi colegi din clasa I pana in clasa a XII-a. Le doresc si fetelor mele sa aiba asa de mult aceiasi colegi. Ofera o omogenitate si sunt mai putine rautati in colectiv( cand te stii de mult timp). Stiu ca la liceu, cei veniti din afara „micului grup”, au fost primiti, dar uni dintre ei au fost cei mai agresivi. Insa rautatile nu au fost cine stie.
Sa revenim la amintirea mea: in luna martie, veneau baietii( colegi pe care ii stiam din clasa I) si ma luau de acasa cu ghiocei. Si ma conduceau pana in clasa. Stiu ca eram foarte impresionata si emotionata cand deshideau ai mei usa si il vedeam pe Vali sau Ionut cu cateva buchetele de ghiocei. Era un gest foarte frumos din partea lor! Ma simteam speciala.
Saracii baieti…uneori le raspundea la usa tata….ce o fi fost in sufletul lor sa le deshida tatal fetei. Stiu doar ca nu s-au speriat si reveneau. E drept ca si tata s-a comportat frumos, doar figura ii este mai dura :).
La acel moment, nu prea intelegeam eu de ce vin ei sa ma ia de acasa cu flori, mi se parea un gest dragut, cald si parea normal in micul meu univers
Peste ani, le doresc fetelor mele sa aiba parte de astfel de amintiri si persoane in viata lor.
Daca nu ai copii, nu citi acest articol pentru ca e posibil sa nu intelegi stresul unui parinte referitor la cum sa-si invete copilul sa faca la olita.
Am zis sa consemnez cum am reusit noi sa invatam sa facem la olita si sa scapam de scutece si ziua si noaptea. Poate nu e cea mai rapida adaptare sau cea mai eficienta insa la noi a functionat si important e ca nu a fost cu stres. Stiu niste mamici de pitici care vor ajunge la acesta etapa si poate le ajuta :).
Eu nu prea m-am stresat cu mersul la olita. Parintii nostri sunt destul de stresati daca copilul nu face la olita la 1 an si ceva. Pentru ca avem scutece de unica folosinta, am zis ca ne permitem sa mai lenevim, mai ales ca un copil isi poate controla procesul fiziologic in jurul varstei de 2 ani. Sincer, m-am si bazat un pic pe Buni :), care s-a ambitionat pe la 2 ani sa o invete pe Dra Titirez sa faca la olita- mai ales ca urma in primavara sa mearga la cresa.
Ce am avut in dotare: colac reductor, olita simpla. Nu am luat olite cu muzicuta, forme, etc., pentru ca am considerat ca trebuie sa invete ca procesul nu e o joaca ci o necesitate.
idee pentru urmatorul proces OLITA
Proces: La inceput Buni o punea periodic pe olita( toamna), ea fiind in timpul zilei fara scutec de unica folosinta. Cand dormea ii punea scutec. Au existat si cateva accidente in chilotei si prima reactie a fost sa o atentionam, apoi dupa vreo 2 luni incepuse din cand in cand sa spuna ca vrea la olita. Dupa vreo saptamana in care am crezut ca s-a lipit de ea, au existat accidente de nr 2 si am cam certat-o si eu si Buni. Din acel moment a dat inapoi, nu mai cerea la olita.
Am avut ocazia sa ma consult cu un psiholog, care mi-a spus ca nu trebuie sa stresez copilul cu olita si in nici un caz sa o cert. Teoretic le ia cam 2-3 luni sa creeze un obicei si daca o certam da inapoi. Trebuie sa avem rabdare si sa-l lasam pe copil sa finalizeze procesul in timpul sau.
Ahaaa…deci sa incepem procesul din nou. Am explicat familiei ca nu trebuie sa certam sau sa stresam copilul si am luat-o de la inceput. Am zis ca sigur la cresa, va vedea la alti copii si atunci va fi si mai simplu procesul. Asa ca am inceput cresa cu scutece( prin aprilie), doamnele de acolo ii duceau periodic la toaleta. S-a imbolnavit dupa o luna si jumatate si nu am mai trimis-o in colectivitate. In perioada cat mergea la cresa, accidentele erau rare dar tot nu cerea ea din propie initiativa, trebuia sa o punem noi pe olita periodic.
Din mai pana in septembrie, Dra Titirez a stat acasa cu bona. Am continuat pusul periodic la olita, scutece cand dormea. Accidentele au fost rare. O lasam sa mearga cu mine la baie pentru a avea si puterea exemplului. Incepuse prin iulie-august sa si ceara la olita. La somnul de pranz, nu mai purta scutec, pentru ca accicentele erau rare. Eram noi stresati cand plecam cu ea pe undeva si o tot intrebam daca vrea la toaleta.
In calatoriile noastre am observat sa se poate tine, pentru ca nu prea vroia sa faca daca nu era la olita ei sau in camera de hotel.
Am ajuns in septembrie, am mers la gradinita. Aici primele 2 saptamani a avut cateva accidente in timpul somnului de pranz, sau poate ca era stresata de noua schimbare di viata ei. Dupa aceasta perioada a inceput sa spuna ca vrea si ea pe WC si ii puneam colacul reductor( la gradinita au mici WC-uri). In octombrie a stat acasa, pentru ca nascusem eu. Continuam fara scutec la pranz, cerea la WC, scutec noaptea. Pentru noapte i-am cumparat scutece ieftine, care erau cam incomode cand se umpleau de pipi si cerea dimineata imediat sa il scot.
In noiembrie a revenit la gradinita si dupa vreo 2 saptamani ne-a spus ca vrea sa-si dea singura jos pantaloni si chiloteii si sa-si faca igiena de dupa. Ce bucuroasa eram! Mama, copilul meu vrea singur 🙂 !!! Incepuse sa spuna ca nu vrea mai vrea scutec noaptea.
Prin decembrie a racit jos si a inceput sa ceara scutec pentru ca i se parea ca se scapa pe ea si era foarte nervoasa. La gradinita, doamnele ne-au spus ca nu era in apele ei fiind plangacioasa si ca s-a linistit dupa ce i-au pus scutec. Nu m-am panicat, am inceput tratamentul si am lasat-o cateva zile cu scutec, desi cerea la olita foarte des si era cam uscat. Incepuse si vacanta de iarna. Tratamentul era cu supozitor in fundulet si era foarte suparata cand trebuia sa-il pun.
Dupa finalizarea tratamentului, a mea domnisoara nu mai vroia scutec si i-am spus ca la gradinita daca ii punem scutec, doamnele trebuie sa-i puna si supozitor. Prima ei reactie:
” Nu au supozitor la gradi!”
„Ducem noi si le spunem sa-ti spuna daca vrei scutec 🙂 ”
A inceput gradinita, ziua era ok, fara accidente, iar noaptea ea a cerut sa nu-i mai punem scutec. Primele nopti stateam cu grija, sa nu faca vreun accident, asa ca-i mai puneam dupa ce adormea. Vazand, ca e cam uscat dimineata, mi-am facut curaj si am lasat-o fara scutec si noaptea.
Surpriza, nu a facut in pat! Chiar facea dimineata doar, dupa ce avea ceva lichide seara si adormise fara a merge la toaleta. Din ianuarie pana acum, cred ca am avut doar un singur accident noaptea. Nu am certat-o , i-am spus ca a fost doar un accident :).
Deci dupa 1 an si 4 luni de la inceputul procesului OLITA, am scapta de scutece si ziua si noaptea, cere la toaleta, se poate tine perioade mai lungi, se trezeste noaptea daca vrea, se descurca singura in acest proces( haine, igiena).
Cred ca e foarte important sa ai rabdare, sa perseverezi si sa nu certi copilul( cand o certam, o vedeam cum se inchide in ea). Mersul in colectivitate a ajutat foarte mult prin puterea exemplului si stresul ca nu era acasa si o vad alte persoane daca face pe ea. Asocierea scutec- supozitor, a ajutat sa scapam definitiv de scutec. Acum mai vrea sa faca si ca baietii pipi( toaleta la gradinita e mixta) :).
Cam asa a fost la noi… dupa ce am inteles ca nu trebuie sa cert copilul si sa-l las in timpul lui. Poate a durat ceva, dar in familie nu a fost nici un stres. Doamna psiholog mi-a spus ca nu e o problema daca la 4 ani mai poarta scutec, dar am zis ca nu e cazul sa ajungem la aceasta varsta :).
Lumea spune ca al doilea copil va invata mai repede si mai usor pentru ca il vede pe primul… Asa o fi?! Inseamna ca am scapat, Titirez o invata pe Buburuza 🙂 !
Femeia a innnnnebunit! Cand o doamna/domnisoara ramane insarcinata, partenerul este asaltat de diverse versiuni ale experientelor camarazilor sai cu o viitoare mama. E un fel de-al atentiona: „vezi ca o ia razna!”
Eu recunosc ca au si ei dreptate 🙂 dar as vrea sa va spulber un mit. Nu pierdem neuroni :), doar „se rescriu”! Adica avem cumva aceiasi numar de neuroni doar ca se folosesc pentru alte activitati si ganduri ce tin de copil. E normal sa nu mai fim ca inainte pentru ca devenim mame si natura stie ea ce stie, ne fac mai atasate de copii si chiar daca suntem „panicoase” e pentru supravieturiea speciei :). Acum, bineinteles ca putem exagera in functie de caracterul nostru si de cat ajutor ne oferiti in cresterea copilului. Adica cu cat mai mult ajutor cu atat suntem noi mai relaxate. Stiti bine ca daca mama e relaxata exista si armonie in familie!
Acum doamnelor, trebuie sa invatam si noi sa ne controlam cand supraevaluam o situatie sau sentiment. Adaugarea unei noi personalitati poate fi o evolutie daca suntem de acord ca mai si gresim sau exageram.
Pe mine personalitatea de mama nu m-a lovit din primele zile cu bebe( si nici nu vad cum ar putea). E un proces sa devi mama. Inveti si la un moment dat te trezesti ca ai instinct matern si toate devin naturale.
Deci dominilor, nu ne pierdem neuroni doar ca nu mai sunt centrati pe voi. Oricum aveti noroc ca femelele din specia noastra nu-si manca partenerii ca la alte specii :).
Trebuie sa recunosc ca prea multa liniste si minte relaxata, dauneaza. Eu ma recunosc un pic schimbata, am timp de toate gandurile si nebuniile si am impresia ca si Sportivul familiei are.
-„Cum se face ca dupa fiecare sarcina te apuca apetitul pentru „sclipici ?!”( Sportivul familiei este si critic de moda in timpul liber sau… critic in general :))
-„A da, iar mi-am luat pantofi cu sclipici….”
Mintea mea incearca sa se bucure de linistea acestei perioade de concediu crestere copil, asa ca se cam „alinta” si experimenteaza. Garantez ca va reveni in parametri normali de estetica cand voi reveni in campul muncii. Din ce stiu eu experimentele duc la progres :). Copiii ne completeaza si daca suntem atente ne pot ajuta sa evoluam in planuri ale personalitati noatre la care nici nu ne-am gandit. Insa uneori acest proces nu este chiar sa lin si domnilor trebuie sa ne intelegeti.
Si fiti optimisti…nu va da Dumnezeu ce nu puteti duce :)!
Incercam sa o distram pe dra Titirez in weekend-uri pe la diverse spectacole si activitati. Ca parinte eu intru in contact cu alti adulti si copii. Toate bune si frumoase, copiii se distreaza, insa adultii nu stiu sa fie langa ei. E parerea mea, dar m-am gandit sa o exprim public, poate sunt persoane care pot invata si ii pot invata la randul lor pe copii. Am mai atins eu aici, cateva reguli de bun simt si bune maniere.
Am fost la specatacolul „Regatul de gheata” al trupei Zurli. Sala mica si mai intunecata la nivelul scaunelor. Parintii se imbulzeau sa faca poze la copii aflati pe scena. Ma gandeam eu ce poze pot iesi daca e intuneric cu un smartphone?! Pentru parinti din randurile din spate care nu-si vedeau copii oare cum era, ca tu vrei sa faci poze cu un telefon care stiu sigur ce fel de poze face pe intuneric?! Adica nu face poze, nu se vede nimic, doar ai incomodat cateva persoane si in plus nu ai observat reactiile copilului tau. Nu am sa inteleg nicioadata de ce alegem sa facem poze( si pe mine ma apuca recunosc) cand nu putem surprinde trairile copiilor nostri, reactiile lor. Ochisorii lor comunicand cu noi bucuria sau supararea, mi se pare priceless, o comunicare ce poate rezista peste ani…. poti surprinde asa ceva intr-o poza sau filmare?
La teatrul de papusi Tandarica, in sala lor au bancute pentru adulti si copii. Pentru cei mai mici care nu sunt in randurile din fata, nu se vede prea bine. Asa ca iti iei copilul in brate…. sau ti-l pui pe umeri, cum am vazut la o doamna din randul 9. Bineinteles ca restul de 9 randuri din spatele ei nu vedeau nimic de copilul cocotat. Pentru ea era simplu, copilul nu vede, deci trebuia gasita o solutie. A stat asa tot specacolul fara a incerca sa gaseasca alte solutii.
Alti parinti de pe margina, se chinuiau sa faca poze copilului din mijlocul banucutei deranjand evident pe cei de langa el…. De ce faci poze cand sigur nu ies ?!
La sfarsitul specatcolului, copii s-au imbulzit pe scena si parintii sa le faca poze din nou. Eu eram printre foarte putinii care se uitau la copil cum se bucura, il observam cum incearca sa ajunga la printesa, cum nu renunta si cum e emotionata cand o pupa. CLAS cum zice Masha!!! Daca faceam poze, nu ma mai bucuram de reactiile ei. In timpul specatacolului tinand-o in brate, am avut momentele noastre de liniste si apropriere. Cum era sa stau pe FB si ea sa-mi puna aceiasi intrebare de mai multe ori?!
Mi s-a parut maxim o fetita de 11-12 ani incercand sa faca poze cu o tableta….in loc sa se uite la specatacol. Ea nu face ce nu a vazut la parinti, probabil crede ca asa se vede un spectacol…. Trist pentru mine!
Am vazut copii bucurosi, alergand pe langa parinti si parinti nervosi comentand dupa specatcol ce nu le-a placut lor…in weekend chiar nu putem sa lasam nervii la munca si sa ne bucuram de energia celor mici?! Credeti-ma: cu o energie pozitiva reusim mai usor si mai repede sa educam un copil, sa potolim vreo criza de nervii si ne ajuta si pe noi sa ne incarcam bateriile. Bineinteles daca iti fac placere astfel de lucruri! Cel putin acestea sunt parerile mele, nu sunt un adevar universal dar cu siguranta nu poti gresi cu bunul simt :).
Nu cred ca v-am spus cum am reinceput eu sa scriu. Dupa vreo 10 ani de la ultima mea „creatie”, fiind mai relaxata in primul concediu de crestere copil, mi-am adus aminte de pasiunea mea si am participat la un concurs la http://www.danasota.com. Mai jos redau articoilul cu care am castigat :).
Mi-am oprit atentia asupra unui caiet cu o coperta clasica albastra, caiet ce sigur nu l-am mai deschis de 10 ani. Scrisul ordonat, apasat, in cerneala, grosimea literelor facute de un stilou anume, mi-au adus aminte de o poveste si de o fetita de 16 ani. Citind, adultul din mine (teoretic) se mira de unele “cugetari” din caiet: viata este o prapastie, multi se arunca putini supravietuiesc; viata poate fi roz daca impunem culoarea; viata trebuie sa fie colorata puternic, nu in alb si negru; libertatea inseamna si responsabilitati…..Dar sa incepem povestea….
Fetita de 7 ani cu tenul tuciuriu se uita in oglinda. Statea de ceva timp in fata oglinzii si bunica o intreaba:
– Ce faci?
– ….ma uit
– La ce draga mea? Esti draguta!
– Da… dar mi-ar place sa am tenul mai alb ca tine, ca mama, ca sora mea. Daca ma dau cu crema ma albesc?
Bunica rade. Primele observatii de frumusete ale nepoatei. Atat bunica, cat si mama fetitei au avut parte de o delicatete princiara; nu au fost frumoase dar au fost deosebite. O gena a doamnelor nascute, nu create…. o gena pe care spera ca si nepoata ei o va mosteni. Ce nu stia mica noastra coplia este ca atunci cand va fi ceva mai mare, tenul i se va albi si va semana cu mama ei draga.
Fetita de 16 ani cu ten masliniu se uita in oglinda. Se afla intr-un coafor de provincie impreuna cu mama sa. Mama a adus-o aici pentru a incerca sa o feminizeze un pic; fata ei are 16 ani si ar trebui sa fie o domnisoara. Ea nu are prea multe cunostinte in acest domeniu dar si-ar dori sa poata sa o ajuta cumva.
“Poate se uita si la ea vreun baiat!” se gandi mama. “E cuminte, nu e urata, de ce nu ar avea un prieten?”
Mama isi dorea cu ardoare sa-si ajute copilul, sa nu sufere cum a suferit ea in adolescenta: baietii nu se aproipiau de ea pentru ca era saraca, ii era rusine si sa ridice capul din pamant pentru ca trebuia sa vina iarna in sandale( singura pereche de incaltaminte pe care o avea).
“Fata mea nu va suferi ca mine, eu pot sa-o ajut!”
Fata noastra avea un par ireal de negru. De ceva ani isi purta parul scurt, se imbraca mai mult baieteste, cu camasile si tricourile tatalui, pantofi sport si pantaloni negri( aici adultul din mine isi explica fenomenul psihologic). Avea in dulap o singura rochita tip chimono de care era tare mandra. Adolescenta ei era destul de usoara, nu avea crize si nici probleme nu crea.
Coafeaza ii propune sa ii faca un semipermanent si cateva suvite blonde. Dupa doua ore, fata se uita din nou in oglinda si vazu o persoana draguta si un pic creata.
-Iti place? intreba mama
-Da, cred ca da.
-Sigur mama? Doamna o sa te si macheze un pic, sa vezi cum se face. Ce culoare ti-ar place la fard
-Albastru cred…
Culmea, tot albastru!
Tot in acea zi, se dusesera prin magazine la cumparaturi de haine un pic mai feminine si cosmetice. Fata noastra avea acum primul ei pantolon pana, primul fard, primul dermatograf. E drept sa nu o convinsese inca sa cumpere o rochita, insa era o prima transformare spre feminitate.
Ce nu cred ca stia mama ei in acel moment, este ca fata nu avea complexe despre felul baietos in care arata. Da, i-ar fi placut sa fie considerata frumoasa de catre baieti dar ea parea inabordabila si fara feminitate pentru ca isi crease o imagine de baietoasa prin trantele si pumnii pe care ii impartise la un moment dat sexului opus( dar asta e o alta poveste). Ea era impacata oarecum cu aceasta imagine, se simtea bine ca era respectata.
Nici fata nu stia ca se va transforma, ca va avea un ten alb, va invata sa iubeasca rochitele si pantofii cu toc, isi va adora parul negru si drept, va invata sa se machieze,va invata prin exercitiu, va fi curajoasa in a experimenta estetic si va invata din greseli, se va informa si va incerca sa nu faca greseli elementare in aspectul sau. Si cu toate acestea nu va fi vreo “fashionista de Bucuresti” ce considera “Sex in the city” cel mai interesant film vazut. Unele lucruri sunt accesibile doar cunoscatorilor….
Si tot fata noastra, nu stia ca nu va apuca sa-i multumeasca mamei sale pentru straduinta si dragostea sa.
A trebuit sa redescoper un caiet albastru, sa-mi aduc aminte de acele momente! Departe de stresul clientilor, de viteza din Bucuresti, intr-un pustiu de liniste, am redescoperit inceputul unui drum ce a creat o femeie la 30 de ani dintr-o fetita baietoasa.
O femeie, spune acesta poveste in speranta ca mama ei o va auzi: „Multumesc mama pentru tot si iarta-mi momentele in care am gresit fata de tine! Sper ca reusesc sa fiu o mama la fel de buna, fetitelor mele!”
Urmeaza cateva pareri personale, rezultat al observatiilor mele din ultima perioada 🙂 !
Ce pot sa spun, nu am prea mare experienta in cresterea copiilor. Ale mele fete, nu sunt nici macar la scoala primara. M-am lovit doar cu cresa si gradinita in sistemul nostru de stat. Am explicat anterior de ce am ales acesta varianta. In alegerile pe care le fac pentru ele, ma bazez pe memoria educatiei mele, bunul simt , instincte testate si uneori pe familie.
Bunicii, matusile, orice ruda cu experienta in crescut copii stiu mai bine uneori ca noi baza educatiei. Ma refer la lucrurile pe care omul trebuie sa stie sa le faca in societate: sa manace singur, sa recunoasca un scaun, sa recunoasca un animal, sa bea din cana, sa faca la olita, etc. Partea cu olita, ganditi-va bine ca parintii nostri nu aveau confortul scutecelor de unica folosinta si nu-si permiteau sa aiba un copil care nu face singur la olita pana la 3 ani. In astfel de cazuri, e bine sa ascultam si de persoane mai experimentate si sa uitam de teoriile noastre lipsite de practica. Pana la urma acesta parte a educatie este elementara pentru specia noastra.
Ca orice parinte, vrei ca copilul tau sa fie cel mai cel! Ca mama, experimentezi diverse frustrari cand iti compari copilul cu altul si trebuie sa recunoastem, toate ne laudam copilul excesiv uneori. Desi as vrea sa vorbesc si despre altceva in societate , ajung pana la urma tot despre copii sa vorbesc. Poate e ceva normal! Personal incerc sa-mi controlez „laudele” cand vorbesc despre copiii mei, important este sa stie ei cat de mandra sunt!
In toata „competitia” parentala ajungem sa uitam sa invatam copilul lucrurile basic si il aruncam in diverse sisteme de educatie alternative insuficient testate pe societatea romaneasca. Nu depunem destul de mult efort in a invata copilul sa faca la olita, insa depunem efort sa stie sa numere sau sa stie sa citeasca de la varste fragede. Nu este garantia unei minti brici ca stie sa numere de la 1 an. Copilul se naste cu o inteligenta, care poate pana la 18 ani sa fie dezvoltata sau nu…datorita educatiei si atentiei pe care o acordam. Se numeste ca pierdem copilul pe drum 🙂 !
Sistemele de educatie alternativa fata de sistemul nostru standard indiferent de natia lor, sunt supraevaluate, Sunt create pentru societati total diferite de a noastra, vand conceptul parintelui foarte mult si nu sunt testate de timp in Romania. Societatea noastra este diferita din orice unghi o privesti fata de alte societati chiar si din SE Europei. Istoria noastra ne face unici in acesta zona geografica. Nu spun sa nu va dati banii pe asa ceva, insa consider ca trebuie sa fie o educatie complementara unei educatii de baza. Adica unele lucruri de educatie cel putin in primii ani de viata sunt prezentate mai pompos si pe bani, decat in realitate: dezvoltarea motricitatii pentru bunica e sa invete copilul sa duca lingura singur la gura si nu-i trebuie n jucarii pentru acest lucru….
Ne bazam prea mult pe ce este ” la moda” in materie de educatie, pe carti scrise de straini care in viata lor nu au ajuns in Romania, fara sa trecem prin filtrul gandirii sau sa incercam sa ne documentam mai mult pe acel subiect. Ajungem sa facem sacrificii sa ducem copilul la o gradinita particulara, cand am putea sa ne interesam mai mult despre viitoarea educatoare sau personalul din locatie. Pana la urma educatorul este foarte important. Este mult mai usor sa-ti zici ca ai rezolvat educatia pentru ca ai scos niste bani din buzunar, decat sa-ti ajuti copilul sa prinda drag de invatatura si carti, sa te asiguri ca recunoaste culorile, ca stie sa se spele pe maini singur, sa stie bunele maniere la masa…etc. Sunt lucruri simple da , dar sunt detalii care fac diferenta, indiferent de ce scoala face sau cand de repede stie sa numere. Stiu ca nu avem prea mult timp liber la dispozitie dar aici trebuie sa intervina si familia! Expresia celor 7 ani de acasa, vine de la evrei care au un cult de educare a copiilor in primii 7 ani prin cat mai diverse experiente unde participa toata comunitatea.
Nu spun ca nu ajuta diverse cursuri sau ca nu ma ia si pe mine din cand in cand valul, insa incerc sa ma bazeze si pe experienta bunicilor si pe o logica evolutiva si pe regula ca trebuie sa existe un echilibru in tot ce facem. Omul sfinteste locul e prima regula in orice alegere, ca esti tu parinte sau o alta persoana. Mai multa atentie la noi( copiii nu fac ce nu vad acasa!) si la oamenii care intra in contact cu copiii, mai ales la educatori. Una din calitatile acestui popor este adaptabilitatea si acest lucru nu se invata decat intr-un sistem testat de acesta societate. Daca aveti in plan sa va mutati din tara de la scoala primara, face sens sa alegeti ca baza un alt sistem de educatie.
A doua regula e echilibrul! Valabila si pentru adulti. In orice alegere sau activitate trebuie sa urmam un echilibru si sa ne invata copilul sa aleaga la randul lui echilibrat si cu bun simt. Unele lucruri nu se invata din carti sau cursuri after school. Ne auzim parintii cand spun: am bagat atatia banii in copilul asta, nu stiu cum de a ajuns asa! Eiiii cum?!
Cred ca am devenit prea comozi si nu depunem efort pentru educatia copiilor nostri, acei 7 ani de acasa daca vreti. Ne preocupam prea mult de competita cu alti parinti decat de echilibrul emotional al copilului, decat de abilitatea lui de face fata schimbarilor, a situatiilor tensionate.
A treia regula: toate la timpul lor! Iti poti da seama ca ai gresit ca nu l-ai lasat sa-se imbrace singur la 4 ani, la 6-7 ani deja ii poti crea frustrari si tie nervi… cu cat e mai mare cu atat e mai greu de invatat pentru ca stie ca se poate si altfel….
Pur si simplu, e mai important sa se poata descurca indiferent de situatie, sa stie sa caute solutii si sa fie perseverent si deschis. Viata e schimbatoare, cum iti ajuti copilul in fata ei?! Nu din carti si nu prin cursuri, ci doar prin educatia din familiei! Ca la leu, invata sa vaneze de la mama….
Ce ma irita e cand aud: copilul are personalitate cand un copil e incapatanat! Dragilor, orice copil are o personalitate, incapatanare la copii nu este o dovada de caracter. Este poate prea mult alint, poate ca nu stie sa piarda, poate nu stie sa gaseasca solutii, poate e greseala parintelui ca vrea sa schimbe ceva brusc etc. Oricum e o greseala de educatie, care poate duce si la un adult incapatanat fara a avea abilitati sa stie sa-si rezolve conflictele interne si externe. Cati stim astfel de adulti….?!
Ideea e sa NE EDUCAM SI NOI COPIII si nu sa-i lasam pe alti; sa fim atenti si la lucrurile elementare! Nu traim cu alti copii, traim cu ai nostri! Nu traim in societate, traim in familie! Mai putina independenta si atentie in alegeri! Cine ma aude ca nu-i dau copilului meu dulce din comert, ca nu mananca inca ciocolata, sau ca nu ii dau bomboane, imi zic…. „ehhh lasa ca ai sa vezi tu cand intra la scoala cu alti copii!” Ce remarca romaneasca :)! Eu o tin pe a mea insa si nu-i dau! Dra Titirez face ce vede in casa, mamanca ce vede in casa si deja ce e prea dulce nu-i place :). De ce nu stie, nu simte nevoia si nu va face exces!( confirmat si de psiholog)
Acum o secunda astepam cu emotii rezultatului examenului de admitere la liceu…pe care l-am luat cu aceiasi medie ca si sotul meu :). Acum o secunda mergeam la cea mai buna prietena a mea sa vorbim un pic despre altii :)… Cum sunt mama de doi copii, pai acum o secunda era prima zi de scoala in noul colectiv de clasa 12-a, fiindu-mi dor de toti colegii mei din alt oras….????
Copiii mi-au adus si dvd-ul vietii mele, mi-au adus si realitatea unui adult, mi-au adus si imaginea timpului…care trece incredibil. Acum am momente minuntate pe care incerc sa le notez, sa le memorez, sa le imprim emotia in filmul vietii mele.
De Craciun m-am distrat cu dra Titirez si am ras cu pofta ascultand si cantand „Ill never brake your hart” Backstreet Boys. Am cantat cu patos melodia( era in program la MTV de Craciun)! Ioana zadea de mine, eu radeam de mine, cred ca si voi ati fi ras de mine :)! Aiurel nu radea de noi pentru ca dormea. In ziua accea ne-a lasat sa ascultam muzica si sa dansam, ea dormind cuminte.
Eram in gimnaziu cand s-a lansat piesa, nu eram mare fan, dar peste ani mi-a daruit unul dintre cele mai frumoasa si simple momente cu copiii mei. Moment simplu, fara jucarii, fara taguri pe FB, fara „feeling great with”, fara intreruperi sa faci poze…doar unul din acele momente care te imbogatesc spiritual si care peste ani va fi cu tine.
Va urez ca Noul An sa va aduca multa, multa sanatate si sa fie plin de astfel de momente!
Cam de un an avem parte de experienta Zurli! Nu stiu ce a existat inainte de Zurli, insa pentru mine ca parinte de copil de 2-3 ani e un mare ajutor sa-mi descoper puiul.
La inceput la primele interactiuni, specatacole Dra Tititez se uita uimita, acum participarea la o experienta Zurli este o metoda de negociere sa mearga la gradinita :). E practic o recompensa de care ne folosim in familie.
Mi se umple sufletul de caldura cand i se lumineaza fata cum ii vede pe cei din trupa, cum se emotioneaza cand o ia in brate Fetita Zurli, cum face mici specatcole acasa si ne da si noi roluri si cantam impreuna. Catecelele sunt cu noi in spital, in masina, cand suntem nervose si vreau sa o distrag.
De la ultimul specatcol de Craciun din Bucuresti de duminica, a venit vesela, cu poze cu personajele preferate. Ma uitam pe cea a filmat Sportivul familiei si am vazut-o cum sorbea fiecare cantacel, se bucura si aplauda.
Pentru mine ca si adult, primul specatcol a insemnat sa ma reintalnesc cu copilul din mine. Asa ca la fiecare participare am invata sa ma relaxez si sa ma distrez si eu cu cei mici. Face minuni pentru un adult stresat 🙂 si e mai ieftin ca un SPA. Nu cred ca vreo jucarie pot bate trairile pe care le are la un specatcol Zurli.
Va multumesc dragilor Zurli pentru ca avem ocazi sa crestem cu voi!
